Cautare in web site:
Abonare la newsletter:
Schitul Vovidenia :: Player audio :: Schitul Vovidenia :: Player audio ::
 

Eminescu, despre educația religioasă în școli
Data: ( 14.01.2016 )

Eminescu: „educația este cultura caracterului, iar cultura este educația minții. Educația cultivă inima și moravurile, cultura educă mințile!” 


 

A fost 2012 an al mântuirii?
Data: ( 30.12.2012 )


A fost 2012  an al mântuirii ?


                                                                                                                     Arhim. Mihail Daniliuc


 


Toarcem din caierul timpului ultimele fire ale anului 2012 și ne pregătim să deslușim tainele noului an, pe care ni-l dorim cu toții mai bun, mai îmbelșugat, în care să avem prosperitate, belșug de bucurii și împliniri. Ca la fiecare sfârșit și început cugetul nostru parcă cere cu stăruință și clipe de reflecție, legat de ce am făcut și ce se cere să mai înfăptuim în anul al cărui zori mijesc la orizontul timpului. Trebuie să recunoaștem că ne încearcă sentimente contradictorii în prag de an nou. Ne bucurăm că se sfârșește cel vechi, dar deopotrivă suntem cuprinși și de tristețe căci  ni s-a mai scurs un an din viață. La fel, ne bucurăm că îl întâmpinăm pe cel nou, dar suntem cuprinși de neliniști legate de problemele, greutățile cu care ne vom întâlni. Numai gândul la Cel ce a pus vremile și păzește veacurile, Cel fără început, Preamilostivul Dumnezeu ne face să privim cu bune nădejdi la răsăritul noului an.  Eminescu a surprins genial aceste prefaceri și gânduri care ne încearcă pe toți la cumpăna dintre ani: „Cu mâine zile-ți adaogi/ Cu ieri viața ta o scazi/ Și ai cu toate astea-n față/ De-a pururi ziua cea de azi.” Primele versuri arată tristețea neîndurătoarei treceri, dar ultimele două ne aduc un sentiment de împăcare, de speranță căci ne pune-n față prezentul, un prezent continuu, car ne duce cu gândul la spusele unui părinte bisericesc: „Anii, Tăi, Doamne, nici nu merg, nici nu vin, ci stau toți împreună. Anii Tăi, o singură zi și ziua Ta nu este în fiecare zi, ci astăzi, fiindcă astăzi al Tău nu cedează zilei de mâine, căci nu urmează zilei de ieri. Astăzi al Tău: eternitatea” (Fericitul Augustin, Confessiones). Vasăzică doar gândul la Dumnezeu, Cel veșnic de zile, ne motivează să ne facem planuri, să visăm și să ne ducem viața întru năzuința părtășiei la  nepieritoarea fericire făgăduită.


Fiecare an bugetar se încheie cu un bilanț contabil, radiografie care sondează eficiența și  traiectoria următoare a unității economice. Anul calendaristic se sfârșește și el, lucru care ne îndeamnă „să ciocnim cu viața un pahar”  să analizăm ce și cum am folosit timpul scurs căci pentru a ni se lămuri mai deslușit perspectivele viitorului trebuie să privim în trecut. Analizând cum s-au perindat clipele anului ce se săvârșește, constatăm că am avut timp pentru toate: ne-am agitat, fugind în dreapta și-n stânga uneori cu rost, dar de multe ori fără. Am lucrat, am și visat, am citit, am scris, ne-am rugat, am plâns, am râs, am făcut și primit daruri. Am dușmănit, am iertat, am clamat, am osândit sau am fost năpăstuiți. Am păcătuit, ne-am și căit…într-un cuvânt am avut timp pentru toate: să muncim, să contemplăm, să ne rugăm,  să cădem, dar să ne și ridicăm. Și totuși a mai rămas să răspundem unei esențiale întrebări: cât am lucrat în anul ce se sfârșește la mântuirea noastră, a fost 2012 an al mântuirii?


Afirmam adineauri despre anumite dări de seamă care însoțesc finele fiecărui an. Din păcate toate acestea privesc doar aspecte materiale, evoluția sau involuția social-economică a societății. Puțini semeni consideră necesar să-și facă și un bilanț al vieții lor duhovnicești. Vor zice unii: la ce bun? Alții poate că nici nu s-au gândit vreodată la așa ceva.


Ce este un an al mântuirii !? Fiecare veleat pe care ne este rânduit să-l petrecem ar trebui să fie an al mântuirii sau șansa pe care Dumnezeu ne-o oferă ca să ne însușim roadele jertfei de pe Cruce a Mântuitorului Hristos. Fiecare an este, altfel spus, darul pe care ni-l oferă Sfânta Treime ca să ajungem la părtășia din iubirea și lumina Ei. Părintele Dumitru Stăniloae spunea că „timpul este pentru noi intervalul în care Dumnezeu așteaptă răspunsul nostru la oferta iubirii Sale.” Prin urmare, fiece an trebuie să fie al mântuirii, interval în care să dăm răspuns ofertei iubitoare, invitației pline de afecțiune venită de la Cerescul Părinte de a participa la viața de iubire a Preasfintei Treimi. Poate ați observat intrând într-o biserică sau în instituții eclesiastice că pe anumite inscripții sau pisanii stă scris anul mântuirii când a fost ctitorită, zidită, sfințită, adică în anul de la Hristos Mântuitorul, arătând prin aceasta că timpul de la Iisus încoace este timp al mântuirii, timp al întoarcerii și unirii noastre cu Dumnezeu prin rugăciune, fapte bune și căință.


Cum am putea desluși mai clar dacă anul ce se petrece a fost unul închinat mântuirii? Ne vor ajuta câteva întrebări auxiliare: cât am iertat și iubit, cât am nădăjduit, cât bine am făcut, cât ne-am apropiat de Dumnezeu prin dumnezeieștile taine și prin participarea la Sfânta Liturghie? Sigur, răspunsurile la chestionarele puse trebuiesc căutate în forul interior al fiecăruia dintre noi. S-ar putea ca la finalul examenului duhovnicesc să fim corigenți, să privim cu tristețe că nu găsim mai nimic din cele ce ar chezășui ca anul de la care ne luăm rămas bun să fie unul autentic al mântuirii. Ce-i de făcut în această situație? Să ne lăsăm pradă deznădăjduirii? Am păcătui și mai mult. Cuvintele dumnezeiescului Pavel ne-ar putea ajuta să ne ridicăm și să continuăm drumul către Golgota mântuirii noastre: „Răscumpăraţi vremea, că zilele sunt grele” ( Efeseni, 5, 16) ne învață apostolul. Adesea, când în viaţa noastră se adună mult venin, nu trebuie să disperăm ci să alergăm cu mai multă nădejde la Dumnezeu, izvorul păcii și odihnei noastre lăuntrice și să nu ne punem nădejdea doar în priceperea și inteligența noastră, ci mai ales în mila și iubirea Tatălui Ceresc. Dacă avem puterea să recunoaștem că vremea ce-am trăit-o nu a fost tocmai prilej de mântuire să răscumpărăm timpul pierdut prin pocăinţă, căind răul pe care l-am săvârşit și hotărând să punem început bun vieții. Această răscumpărare se face numai aici, în anii pe care  Domnul i-a mai rânduit să-i petrecem. Dincolo va fi tardiv, iar lacrimile, ineficiente.


Să pășim, așadar, în noul an și dacă-l dorim mai bun, să fim noi mai darnici; așteptându-l mai îmbelșugat, să agonisim mai multă bogăție duhovnicească; nădăjduindu-l să fie mai fericit, să nu uităm că pentru a trăi momente autentice de iubire trebuie să fim în legătură directă cu izvorul fericirii, al iubirii, căci Dumnezeu este iubire (I Ioan, 4, 8).


 

Colindăm, Doamne , colind
Data: ( 30.12.2012 )


Colinda între tradiție și „afacere”


 


                                                                                                                        Arhim. Mihail Daniliuc


E vremea sărbătorilor de iarnă. În aroma verdelui brad, în murmur de colinde așteptăm praznicul Nașterii Domnului. Colindăm, primim colindători, așa după cum ne-nvață datina strămoșească. Săptămâna trecută am avut bucuria să mă aflu la Casa Memorială „Ion Creangă” din Humulești, cu prilejul anualelor manifestări dedicate marelui povestitor. După împământenita tradiție, cete de copii au venit să colinde. Învățătorii ori profesorii ce-i însoțeau, preocupați ca programul artistic să se desfășoare bine, se frăsuiau în jurul lor, dându-le cele din urmă sfaturi. Se reunise o asistență deosebită: oficialități, scriitori de marcă, prieteni de-ai părintelui Creangă. Am remarcat un amănunt deosebit: cei mici se arătau foarte degajați, liniștiți, de parcă le-ar fi spus mentorilor: lăsați în seama noastră, suntem în formă. Nu avem emoții, colindele și urăturile le știm, ele aparțin universului nostru! Așa s-au petrecut lucrurile. Îmbrăcați în straie naționale, cu opinci și oghele în picioare, purtând steaua și zurgălăii în firavele lor mâini, junii au interpretat totul cu așa patos, încât m-am simţit răpit de dulci amintiri, cu omături la fel de mari ca în această iarnă, când alături de frați sau megieși plecam prin sat cu aceeași încântare. Ne bucuram de dulciurile sau colacii primiți, dar și de gologanii „strecuraţi” de unele gazde darnice din fire. Ceea ce mi-a lipsit atunci a fost minunatul costum național al țâncilor pe care acum îi admiram, citindu-le fericirea pe neprihănitele chipuri. Amintindu-mi de copilăria mea, m-am întrebat: dacă gospodarii cărora le-aduceam vestea Nașterii Sfântului Prunc nu mi-ar fi oferit nimic, oare aş mai fi colindat? În pruncie nici nu mi-am pus o asemenea problemă. Părinții îmi spuneau: așa e tradiţia; dacă nu te duci, nu vine Moș Crăciun, botezat de comuniști cu numele rece, searbăd, de Gerilă. Începusem să înțeleg că obiceiul respectiv, pe lângă bănuții ori dulciurile primite, făcea parte dintr-o rânduială încremenită între bătrâne veleaturi. În zilele noastre observăm o emulație deosebită a grupurilor de colindători. De aceea se naşte întrebarea: cei mulţi porniţi din casă-n casă, din scară-n scară, ne bat la ușă urmând tradiția ori doar din pricina unei „muzicale afaceri”? Orașele cu precădere, pe la colțurile străzilor, prin mijloacele de transport, gări, autogări, sunt invadate de urători ambulanți; nu știu cât cântă din drag pentru Domnulețul-Domn din Cer sau, mai degrabă, pentru un gologan aruncat adesea din lehamite ori milă. Și atunci, oare cântarea, adeseori chinuită, greșită textual, mai are semnificația de a vesti Nașterea Domnului? Dar cântătorii îi închipuie pe îngerii de la Betleem, vestitori în lume ai minunii din peștera devenită palat? Las pe fiecare să răspundă acestei nedumeriri.


 Vasăzică ne bat la ușa sufletelor colindători de tradiţie şi de interes. Ca să nu rămână colindele  doar pe mâna celor din urmă, veritabili pânditori de chilipiruri, să-i încurajăm și să fim generoși cu cei care o fac pentru că iubesc datina străbună sau chiar să ieșim și noi  la colindat. De asemenea, junii trebuie îndemnați să nu aștepte câștiguri financiare. Preamilostivul Părinte  știe să le răsplătească cel mai bine. Iar dacă vor şi câștiguri băneşti, să le considere daruri de la Cerescul Tată pentru dragostea şi jertfa lor de a cutreiera din casă-n casă, pe la bunii creștini, aducându-le în suflete bucuria Crăciunului. Aşa procedând, imităm lucrarea îngerilor coborâți din văile Cerului ca să anunţe lumii vestea minunată. La drept vorbind, se simte când te găseşti în faţa unui iubitor de tradiție sau când te agasează aspiranții la bani câștigați oarecum prin șantaj religios. Cântarea celor dintâi ne ajută, ne îndeamnă să pregătim cu atenţie sărbătorescul moment al întâlnirii cu Dumnezeiescul Copil. De altfel, dacă ne gândim bine, la Paști Biserica a rânduit o săptămână specială, cea a Sfintelor Pătimiri, ca să ne deslușească neîndoielnic sensurile Jertfei Mântuitorului dăruită nouă prin Cruce și Înviere. În preajma Crăciunului, pregătirea aceasta nu s-a făcut printr-o perioadă liturgică bine determinată, ci poporul credincios și-a statornicit-o prin tradiția cântărilor populare religioase, textele lor lămurindu-ne taina înomenirii Fiului lui Dumnezeu. Le-ascultăm, dar de multe ori nu prea le înțelegem mesajul sau ne rezumăm să apreciem doar execuția liniei melodice. Versurile lor fascinante ascund o teologie adâncă, înfăţişată într-o frumusețe literară extraordinară. De fapt, ele se dovedesc o continuare a slujbelor din Biserică. Gospodarul de odinioară, ajuns acasă de la dumnezeiasca Liturghie, unde a auzit, din Sfânta Evanghelie ori din predica preotului, istoria întrupării și Nașterii Mântuitorului lumii, la plăpânda lumină a opaițului, candelei sau lumânării, încălzit de focul vetrei humuit, a alcătuit poezii religioase de o sensibilitate aparte, strecurând în ele adevăr evanghelic și farmec artistic.


Bunăoară, una din multele cântări ce ne încântă la Sfintele Sărbători glăsuiește așa: Pe o scară de argint se coboară Domnul Sfânt. Verbul coboară presupune că autorul textului știa că există două lumi: din cea de sus Se pogoară Domnul în ceastalaltă. Dacă Iacob a văzut pe Maica Domnului ca pe o scară, măiestritul compozitor anonim tot scară o numește pe Preacurata Fecioară, dar nu-i spune de aur, ci de-argint; metalul prețios mai delicat sugerează aici smerenia, cumsecădenia Fecioarei Maria, discreția ei. Cum se coboară? Nu nor, nu arătare de înger, de fulger, ci de prunc, căci se zice în continuare: mititel și-nfășețel în scutec de bumbăcel. Așadar, Hristos Domnul devine Dumnezeu-Omul, dar nu bărbat desăvârșit, ci prunc. Prin aceasta, Iisus a voit să ne arate că atât de mult ne iubește, încât a acceptat condiția umană în chip desăvârșit. Cine s-ar putea considera om deplin dacă nu a gustat din fascinația copilăriei? Colindele ne spun, de asemenea, că, deși a venit pentru mântuirea oamenilor, ei nu L-au acceptat, ignorându-L. Când Iisus, Sfântul Prunc, S-a născut, umanitatea întreagă dormea în adâncul păcatului. Totuși natura L-a întâmpinat nu cu ostilitatea oamenilor, ci cu o nemărginită prietenie: vântul bate, nu-L răzbate, neaua ninge, nu-L atinge. Vedem aici cu câtă gingășie Îl primesc stihiile, devenindu-I protectoare, nevătămându-L. Dintr-un alt text aflăm că Pruncul Iisus S-a născut într-o dureroasă singurătate: la Vitleem colo-n jos / cerul arde luminos / Preacurata naște astăzi pe Hristos. Într-un fel, strămoșii noștri au încercat să aducă Betleemul aproape de casa lor. Acest colo-n jos sugerează că minunea s-a petrecut într-o parte a satului, iar cerul ardea acolo, căci Lumina cea neînserată S-a arătat în lume. Maria, Maica Lui, plângea, fiindcă era singură, nu găsise locaș pentru găzduire. Nu se gândea la condiții confortabile pentru ea, ci pentru dumnezeiescul ei copil. De aceea naște-n ieslea boilor / pe-mpăratul tuturor. / Preacurata stă şi plânge-ncetișor. Ce mamă bună! Nu se vaetă, nu țipă, ca să-și sperie odorul. Plânge-ncetișor. Numai Fecioara Maria se arată delicată, discretă  și-n plâns, durere sau suferință, căci n-are scutec de-nfășat / nici hăinuțe de-mbrăcat / Preacurata, pentru pruncul de-mpărat. Cineva o aude, sărind s-o ajute. Ar putea fi bunele noastre mame, dispuse să-i împrumute chiar din scutecele pruncilor lor, sugerând astfel familiaritatea pe care românii o au, sau, mai bine spus, şi-o doresc, cu Dumnezeu. Nu mai plânge, Maica mea, scutecele noi ţi-om da, Preacurată, Pruncul Sfânt de-i înfăşa. Exemplele pot continua. Însă vă las bucuria, celor ce veți citi aceste smerite gânduri, să descoperiți frumusețea spirituală și artistică a colindelor, primind colindători sau, de ce nu?, colindând.


Nu voi încheia fără să vă aștern la ușa sufletelor câteva cuvintele pline de înțelepciune ale unei străvechi cântări: „Si-acum te las, fii sănătos și vesel de Crăciun, / Dar nu uita, când ești voios, române, să fii bun”.





 

Ion Creangă, un diacon înfrânt?
Data: ( 30.12.2012 )


Ion Creangă, un diacon înfrânt ?


                                                                                                                        Arhim. Mihail Daniliuc


„Nu știu alții cum sunt…”, dar pe mine, când mă gândesc la Ion Creangă, mă cuprinde o nesfârșită recunoștință, căci, oricât de maturi am fi, oricâte funcții ori onoruri am avea, oricâte bogății am deține, totuși undeva în taina sufletelor noastre sălășluiește copilul năzdrăvan, șturlubatic, creionat cu măiestrie de hâtrul humuleștean în nepieritoarele sale Amintiri. Acum 123 de ani, la sfârșitul lui decembrie, pe când cei mici mergeau cu uratul pe la casele gospodarilor, undeva, într-o locuință smerită de pe strada Sărăriei, din dulcele Târg al Ieșilor, sufletul părintelui diacon Ion Creangă și-a început drumul către Veșnicie. Deși plecat dincolo, genialul scriitor rămâne alături de noi prin paginile memorabilelor sale cărți. Cu aceeași bucurie, citindu-i încântătoarele Amintiri sau poveștile ori basmele, retrăim clipe neșterse din propria viaţă, căci Creangă a zugrăvit „copilăria copilului universal”. Așadar, finalul lunii decembrie ne prilejuiește întâlnirea în duh cu inegalabilul povestitor al clipelor şi visărilor frumoase de la vârsta inocenţei. Cu acest prilej, vă propun să cunoaștem o altă latură a vieții sale, cea a clericului.


Din anul 1860 până-n septembrie 1872, Ion Creangă a slujit, ca diacon, la mai multe biserici ieșene. Din cuprinsul Amintirilor am aflat cu câtă trudă elevul Creangă urmase școlile vremurilor pentru a împlini visul mamei, care voia să-l vadă preot. Nu aș vrea să cred că această caznă nu a motivat-o și dorința lui de a deveni sacerdot. Unii biografi sau critici literari au emis hazardata ipoteză a indiferentismului său religios. O considerăm o simplă supoziție, influențată îndeosebi de nefericitul conflict între diaconul Ion Creangă și autoritățile eclesiastice ieșene. Revenind la studiile teologice absolvite de Nică, firul epic al capodoperei sale literare autobiografice se termină cu plecarea la Seminarul Teologic din Iași. Ce s-a întâmplat după aceea cu viața „copilului bălai cu ochi albaștri” ne spun documentele și opisurile vremii, aflate în arhivele unor instituții cu care Ion Creangă a avut tangență. În bună parte, acestea au fost adunate în câteva volume de profesorul Constantin Parascan, cel mai avizat biograf al scriitorului.


Așadar, anul 1855 a însemnat dezrădăcinarea de locul natal. A pornit spre Seminarul de la Socola, unde a învățat până în 1858. A avut profesori celebri: Episcopul Filaret Scriban, Arhimandritul Neofit Scriban, Arhimandritul Melchisedec Ștefănescu, hirotonit în 1862 episcop de Roman, Protos. Isaia Vicol, viitor arhiereu, alături de mulţi alții. Rezultatele arată că tânărul seminarist și-a luat menirea în serios. De menționat că unul dintre colegii săi, Constantin Erbiceanu, a devenit primul mare elenist român, membru și vice-președinte al Academiei Române, decan al Facultății de Teologie din București. Dacă la Broșteni sau Fălticeni catihetul din Humulești se arătase năstrușnic, pus pe năzbâtii, la Iași, Ion s-a dovedit un școlar sârguincios, lucru adeverit de notele obținute. Bun, foarte bun, eminent – iată calificative ce demonstrează dorința sa de a ajunge un vrednic slujitor al Domnului. Sfârșitul ciclului inferior al seminarului a coincis cu neașteptatul deces al tatălui, Ștefan a Petrii Ciubotaru. Drama a fost sporită de faptul că Smaranda, soția defunctului, era însărcinată. Din lipsa banilor, familia nu a putut aduce acasă trupul lui Ștefan. Căldura din mijlocul verii nepermiţând ținerea sau transportul decedaţilor, se hotărnici înmormântarea în cimitirul satului Prigoreni, actualmente Ion Neculce, de lângă Târgu Frumos. Răposatul se prăpădise chiar acolo, aflat la muncă pe o moșie cumpărată de familie. Moartea tatălui, greutățile uriașe cu care se confrunta mama acasă, având alți șase copii în juru-i și unul în pântece, ce se va naşte abia în noiembrie, l-au determinat pe fiul cel mare să renunțe a continua ciclul superior al școlii teologice, cerând în toamna aceluiași an o adeverință de absolvire pentru o eventuală angajare. Nu putea intra în cler, căci încă nu îndeplinea vârsta canonică. Așa că, până-n iulie 1859, când i s-a eliberat atestatul respectiv, a traversat o perioadă de așteptări și încercări. Mai trebuia împlinită o condiție sine qua non a hirotoniei: căsătoria. Se pare că unul din prietenii săi, părintele Andrei de la biserica Buna Vestire din Iași, i-a fost staroste, pețitor. Se obișnuia în trecut ca viitorii candidaţi la preoţie să-și ia neveste cu precădere din fiicele de preoți, dar, deopotrivă, aceştia din urmă căutau gineri cu studii teologice, obișnuind să le dea întâi fata, apoi să le lase parohia. Pesemne că astfel de rațiuni au contribuit la însurătoarea junelui Creangă cu Ileana, fiica părintelui Ion Grigoriu de la Biserica Sfinții 40 de Mucenici din Iași. Cununia și nunta au avut loc îndată după săvârșirea postului Adormirii Maicii Domnului, în data de 23 august 1859. Din nefericire, căsnicia le-a fost plină de neajunsuri. Diferența de vârstă dintre el și soție, imixtiunile socrului, fire despotică, autoritară, caracterul infantil al Ilenei – avea doar 15 ani – au dus la tensiuni foarte mari, născând, la rândul lor, jalbe, înfățișări la Mitropolie, umilințe nebănuite suportate de ginere din partea îndărătnicului socru. Îndată după căsătorie, Creangă primește postul de cântăreț la Biserica Sfinții 40 de Mucenici. Avea un excelent glas de tenor, domol, plăcut. De altfel, se pare că darul de a cânta se regăsea și alți membri ai familiei. Un frate de-al lui Creangă, Zahei, a fost angajat tot dascăl la o biserică ieșeană.


În decembrie același an, după sărbătoarea Nașterii Domnului, în biserica Sfânta Parascheva din Târgu Frumos, Ion Creangă fu rânduit pentru hirotonie. Poate că l-a chemat duhul tatălui său, înmormântat în apropiere. Poate s-or fi gândit să le înlesnească neamurilor din Humulești participarea la ceremonia religioasă sau a fost o pură coincidență: chiriarhul îşi programase o slujbă misionară la Târgu Frumos, iar în tabelul cu hirotonii venise rândul teologului Creangă Ion. Arhiereul oficiant a fost Ghenadie Șendrea, din porunca Mitropolitului Moldovei, Sofronie Miclescu. Încercăm să ne imaginăm bucuria Smarandei, inundată de nesfârșite lacrimi. Toată viața visase să-și vadă progenitura cleric, precum fratele ei. Arzătoarea dorință i s-a împlinit. Cu inima împăcată, după trei ani de la fericitul eveniment, binecuvântata mamă s-a stins, adăugându-se vrednicilor săi strămoși.


Cât privește pe tânărul prohirisit în treapta diaconiei, viața i-a oferit numeroase încercări. Cu toate că se arăta un slujitor îngrijit, apreciat pentru vocea-i blajină, în casă necăjitul diacon suferea foarte mult. La 19 decembrie 1860 soția născuse pe unicul lor copil, Constantin. Părintele crezu că va fi un bun prilej de împăcare, de stingere a neînțelegerilor. Lucrurile s-au dovedit tocmai pe dos, încât se văzu nevoit să înainteze o jalbă chiriarhului, acesta dispunând o anchetă a Dicasteriei mitropolitane (dicasteria era un fel de consistoriu ce discuta și dădea rezoluții în probleme familiale ale clericilor sau mirenilor aflaţi în situații conflictuale ori de divorț). Mulți dintre membrii instituții eclesiastice fiind prieteni cu preotul Grigoriu, judecata lor s-a arătat părtinitoare, găsindu-l vinovat pe ginerele pârâtului. Aceste neajunsuri s-au răsfrânt și asupra activității sale eclesiastice. Deși hirotonit pe seama bisericii Sfânta Treime, unde a stat doar câteva luni, diaconul Creangă a slujit, mutându-şi de fiecare dată domiciliul, la mai multe biserici. La Sfinții 40 de Mucenici a slujit alături de socrul său timp de trei ani. Conflictele, tensiunile, ingerințele celui din urmă în viața tinerei familii l-au determinat pe hăituitul ginere să se transfere la un alt locaş de cult, lucru întâmplat la 30 aprilie 1863, când a ales Mănăstirea Bărboi. Sacerdotul avea de dus grele poveri: cei trei frați, Teodor, Zahei și Ileana, minori, fără nici un rost în viață, rămași orfani, trebuiau susținuți. De aceea, părintele Ion i-a adus la Iași, găzduindu-i în locuința sa de la Bărboi. În scurtă vreme, trebui să părăsească și această biserică din pricina noilor reglementări ale legilor lui Cuza privind secularizarea averilor mănăstirești. Biserica Golia a fost ultima unde a slujit, începând cu data de 14 februarie 1866. Arhiereul Isaia Vicol Dioclias, starețul așezământului monahal, i-a pus la dispoziție o locuință în incinta mănăstirii, Creangă șezând acolo până-n toamna lui 1871. Se pare că „bunăvoința” vlădicului Isaia o motivau alte interese meschine. Perioada la Golia a fost cea zbuciumată a diaconiei sale, căci problemele familiale se acutizau, iar conflictele cu administrația Mitropoliei se agravaseră, ajungându-se chiar la oprirea temporară de la oficierea celor sfinte, în primăvara lui 1866. În aceeaşi vreme, se separase de soția sa, copilul rămânând în îngrijirea părintelui. Legătura amoroasă a Ilenei Creangă cu o altă față bisericească, l-a determinat pe diaconul Ion să ceară divorțul, respectând astfel prevederile canoanelor (canonul VIII al Sinodului II local din anul 315, de la Neocezareea, prevede că atunci când soția clericului se dovedeşte adulterină, acesta ori o părăsește, ori renunță la a mai săvârși cele sfinte). Judecătorii Dicasteriei n-au interpretat corect gestul părintelui, adăugându-i alte acuze: frecventarea teatrului, tunderea părului precum mirenii, împușcarea păsărilor adăpostite pe turla bisericii Goliei. Ca urmare a învinuirilor aduse membri consistoriului au propus depunerea din treaptă, aprobată de mitropolit la 8 octombrie 1871. Textul deciziei prevedea printre altele: „…diaconul Ion Creangă să fie oprit de la lucrarea diaconiei pentru totdeauna, iar de se va nevoi a se îndrepta dând legale probe întru aceasta să fie iertat”. Carențele de comunicare, bănuiesc, influențele grecilor aflați în număr destul de mare în administrația mitropolitană, alături de o oarecare îndârjire a părintelui Ion au dus la un deznodământ nefericit. La un an de la pronunțarea primei sentințe, prin care i se lăsa o portiță de scăpare, Creangă nu doar că nu a arătat nici o dovadă de îndreptare, ci a lepădat ținuta clericală, ocupându-se de o afacere cu tutun. Toate acestea i-au determinat pe membrii Consistoriului să ia o hotărâre categorică, excluzându-l definitiv din rândul clericilor pe diaconul Ion Creangă. Mitropolitul Calinic semnează hotărârea la 10 octombrie 1872, act ce încheie în mod nefast legătura lui Creangă cu lumea eclesiastică.


Activitatea sacerdotală a sa, chiar şi caterisirea, au coincis cu evenimente bulversante din viața societății românești în general, a celei bisericești, în special. În cele ce urmează vom prezenta succint o parte dintre ele. Anul hirotonirii lui Ion Creangă a coincis cu Unirea Principatelor de la 24 ianuarie 1859. Deși un act istoric cu urmări fericite pentru nația română, nu toți au privit-o cu ochi buni. Însuși Mitropolitul Moldovei, Sofronie Miclescu a ezitat la început, ca apoi să susțină unirea. Nefiind de acord cu schimbările lui Cuza, s-a văzut surghiunit la Mănăstirea Slatina, unde a murit, la scurt timp. A urmat legea secularizării averilor mănăstirești. Din istorie știm că decretul domnitorului a fost primit cu multe proteste de către numeroşii clerici greci din capitala Moldovei. Ba, mai mult, o parte din ei având funcții în administrația bisericească, acest aspect a cântărit greu în luarea unor decizii, precum în cazul diaconului Creangă.  „Nesupusul” îşi exprimase public dezaprobarea față de „iezuismul” fanariot, după cum afirma mai târziu într-un articol unde înfiera amestecul grecilor din Biserică. Măsurile pe plan bisericesc adoptate de Cuza au tulburat conservatoarea societate moldovenească, împotriva lor ridicându-se nu numai clericii din familii boiereşti, ci şi slujitori din rândurile clerului inferior, asemenea lui Ion Creangă. Într-o astfel de situaţie extrem de complexă, în februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza abdică, act urmat de proclamarea ca domnitor a principelui Carol de Hohenzollern. Era momentul prielnic pentru ca dușmanii unirii să-și arate nemulțumirea. În aprilie 1866 a avut loc mişcarea antiunionistă de la Iaşi, în cadrul căreia un rol important l-a jucat Mitropolitul Calinic Miclescu, nepot al răposatului Sofronie, succesor al său în scaunul Mitropoliei Moldovei.


La 3 aprilie 1866, în curtea Mitropoliei şi a Palatului Roznovanu (actuala Primărie) s-a adunat o mulţime de popor agitat de boierul Teodor Boldur-Lățescu cu scopul de a obține o anulare a actului unirii. Mitropolitul Calinic a semnat declaraţia separatistă, binecuvântând participanții la mișcarea secesionistă apoi, în fruntea acestora, a plecat cu crucea-n mână, în sunetele clopotelor, spre palatul domnesc, unde se afla un membru al locotenenţei instituite după abdicarea lui Cuza, Lascăr Catargiu. Cel din urmă a ordonat armatei să intervină în forță pentru înăbușirea manifestației. Urmările s-au concretizat în 16 morţi şi peste 30 de răniţi din rândurile soldaţilor şi peste o sută de morţi dintre „răzvrătiţi”. Pe vlădica însuşi îl atinseseră gloanţele; diaconul Ion Creangă, alături de alţi tovarăşi, l-a salvat cu greu, ascunzându-l într-un imobil învecinat zonei de conflict. Mitropolitul s-a întâlnit în taină cu Titu Maiorescu, care l-a convins să se predea. A fost dus la Mănăstirea Sfântul Spiridon, iar apartamentul de la Mitropolie i s-a sigilat. S-au operat numeroase arestări în rândul rebelilor însușii chiriarhul fiind pus sub acuzare.


În aceeași perioadă a diaconatului ilustrului povestitor, viața eclesială a mai tulburat-o una din deciziile emise de Cuza în 1865. Domnitorul îl numește pe Calinic Miclescu Mitropolit al Moldovei prin decret, pe baza controversatei Legi pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în România (11 mai 1865). Adoptarea acestui regulament a dezlănțuit o nouă criză bisericească, cunoscută sub numele de „lupta pentru canonicitate”, în fruntea ei aflându-se fraţii Scriban, episcopii Neofit şi Filaret. Ei considerau că legea încălca dreptul Bisericii de a-și alege și numi arhiereii eparhioți, încurajând numirea lor pe criterii politice. Până la adoptarea Legii organice pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi din 1872, „lupta pentru canonicitate” a agitat puternic viaţa bisericească moldavă, iscând chiar patimi extreme cărora avea să le cadă victimă însuşi chiriarhul Moldovei, Calinic Miclescu, împușcat în 1871, autorul atentatului eșuat fiind arhiereul Clement Nicolau, directorul Seminarului din Iaşi.


Cât privește atitudinea față de clericii greci, urbea ieşeană se împărțise în două partide: unii țineau cu ei, alții îi doreau cât de repede îndepărtați din funcțiile ori rosturile bisericești ocupate. Noile reglementări ale lui Cuza prevedeau clar dreptul grecilor de a sluji în limba lor în doar trei locații din România: București, Brăila și Iași, întărind astfel ipoteza influenței remarcabile a lor în viața bisericească din Moldova. Clement Nicolau făcuse studii la Atena, aşadar se deduce ușor că era filogrec. Calinic Miclescu apăra ideea națională, sprijinind secularizarea averilor mănăstirești, iar Creangă, de asemenea. De aceea, credem că la caterisirea diaconului Creangă a contribuit într-o oarecare măsură și poziția sa față de elementul grec, prezent destul de ostentativ la acea vreme în viața bisericească. De ce a semnat Calinic Miclescu caterisirea lui Creangă? Știm din istorie că prințul Carol I l-a iertat pe împricinatul mitropolit. După suspendarea din funcție în perioada aprilie-iunie 1866, Calinic Miclescu a fost repus în scaun, iar în 1868 l-a găzduit pe Prințul Carol I în cadrul vizitei sale la Iași. Bănuim că încercatul vlădică trebuia să se desolidarizeze de toți participanții la revolta separatistă. Cazul „Creangă” putea constitui un bun prilej în acest sens, deși, așa cum am afirmat deja, tânărul diacon, alături de alții, i-a salvat viața. Actul l-au mai semnat arhiereii Vladimir Suhopan și Isaia Vicol; cel din urmă se pare că a regizat și alimentat întreg complotul împotriva clericului urgisit. Înțeleptul vlădică Filaret Scriban a refuzat să iscălească tendențiosului document.


A fost Ion Creangă un diacon înfrânt? Nu! Dumnezeu nu a îngăduit aceasta. S-au scris multe despre istoria dramatică a diaconatului ilustrului povestitor, încercându-se o deslușire a situației și găsirea unor vinovați. Dacă dorim obiectivitatea, adevărul trebuie căutat undeva la mijloc. În contextul vremii, „sentinţa” a fost considerată dreaptă, probabil pentru a da un exemplu celorlalţi „nesupuși”. Dar se pare că Atotștiutorul a rânduit, după 121 de ani, corectarea pripitei hotărâri. Prin decizia cu numărul 3690 din 20 iunie 1993, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a reabilitat memoria părintelui diacon Ion Creangă, ridicându-i caterisirea. Mai există reveniri ale Bisericii asupra unor decizii luate în anumite momente istorice dificile, fie sub presiunea politică, fie din cauza unor superficiale anchete, deliberări sau chiar ambiții. Amintim aici cazul Sfântului Mitropolit Antim Ivireanul sau al vrednicului de pomenire Mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu.


Așadar, diaconul Ion Creangă nu a fost un înfrânt. A rămas viu în conștiința neamului românesc nu doar ca un genial povestitor, ci și ca un desăvârșit învățător. Dacă i s-a interzis slujirea liturghiei euharistice, Dumnezeu i-a rânduit să săvârșească o altfel de „liturghie”, cea a cuvântului, pe un alt „altar”, cel al școlii, numit catedră. Toate acestea ne determină să-l iubim pe Ion Creangă poate mai mult, „măcar să zică cine ce-a zice”, chipul său prinzând contur în bronzul incandescent al inimilor noastre, căci „în Creangă trăiesc credințele, datinile, obiceiurile, limba, poezia, filosofia neamului nostru românesc”.


 

Când nu trebuie să iertăm?
Data: ( 14.11.2012 )


Când, totuși, trebuie să nu iertăm ?


                                                                                                                  Arhim. Mihail Daniliuc


Am ales acest subiect din cauza unei nefericite întâmplări. Zilele trecute a sosit la biserică o cunoștință, foarte afectată de un eveniment petrecut undeva la o unitate economică de producere a cărămizii. Unul din angajați, în stare de ebrietate, a căzut lovit de un utilaj, curmându-i-se astfel viața. Persoana venită să-i rânduiască slujbele de pomenire suferea nu doar pentru pierderea în sine, ci și din pricină că, de mai multe ori, l-a surprins pe nefericitul muncitor băut la serviciu, dar nu a luat măsurile cuvenite, iertându-l. Se pare că iertarea, în situaţia de faţă, a fost prost înțeleasă de salariat, omul sfârșind tragic. Dacă l-ar fi mustrat ori sancționat la timp, s-ar fi preîntâmpinat accidentul de muncă? Aș fi înclinat să cred că da! Poate că așa i-a fost rânduit, vor zice unii. Alții vor spune că atât i-a fost dat să trăiască. Până la urmă nu vom înţelege totul niciodată. Rămân multe taine în viața noastră. Revenind la cazul amintit adineauri: când a greșit administratorul firmei? Că nu l-a iertat? Sau, acordându-i înţelegere, i-a favorizat pasul către moarte? Sunt dileme ce se cer lămurite. Ceea ce am vrea să deslușim este atitudinea binevoitoare a persoanei de care putea depinde viitorul sărmanului defunct. A făcut bine iertându-l? Porunca e poruncă: trebuie să iertăm! Suntem cu toții de acord. Oare iertarea presupune neglijență, inconștiență? Cu siguranță nu! Problema apare în altă parte: cum înțelegem iertarea? Ce s-ar întâmpla dacă toți judecătorii ar opera cu clemenţă? Delicvența ar deveni o instituție, violul, o rutină, înșelăciunea, un modus vivendi și așa mai departe. Dar ce să facă un conducător al unei unități economice când observă că unul din angajați este iresponsabil și, cu premeditare, aduce prejudicii financiare sau chiar de imagine firmei? Consiliul de administrație al unui spital cum să procedeze când unul din medici, intenţionat, săvârșește malpraxis? Cum să ierte șeful unei instituții pe cel care, în loc să le păzească, părăduiește bunurile obștii? Iată doar câteva exemple în care ne lovim de aceeaşi nedumerire: cum să împace un conducător dreptatea cu iertarea? Dacă iartă, greșește față de ceilalți membri ai colectivului care își fac datoria, trudind în locul celui ce bea ori lipsește nemotivat. Dacă aplică dreptatea manifestată în sancțiuni, riscă să fie catalogat ca insensibil, „afurisit”, incapabil să înțeleagă mesajul lui Hristos referitor la milă.


 Vom încerca un posibil răspuns, fără pretenția de valabilitate generală. Așadar, iertarea trebuie să aducă îndreptare, corectare, reevaluare a comportamentului celui vinovat. Iertarea se cuvine să opereze din ambele părți: cel ce a greșit să lupte pentru schimbarea sa în bine, iar cel ce oferă mila să urmărească prin ea împlinirea poruncii, dar și responsabilizarea celui culpabil. Iertarea nu are voie să încurajeze escaladarea răului, indisciplinei, nesupunerii într-o instituție.


Practic, când cineva ne-a greșit personal, jignindu-ne în vreun fel, aducându-ne prejudicii morale sau materiale, suntem datori să-l iertăm, după cuvântul Evangheliei, „de șaptezeci de ori câte șapte”, adică ori de câte ori este nevoie, cu nădejdea că mila și harul dumnezeiesc îl vor lumina și îndrepta. Însă când cineva, din neascultare, nesupunere, din rea voință, provoacă pagube instituției, comunității, făcând să sufere colectivul întreg, societatea în general, cel rânduit să vegheze la bunul mers al acesteia trebuie să aplice legea, să nu-l ierte pe împricinat. Neiertarea, dimpotrivă, nu înseamnă răzbunare, ură personală, căci „a Domnului este răzbunarea” (Deut. 32, 35), ci punerea în practică a dreptăţii izvorâte din cuvintele dumnezeiești și din legiuirile omenești, nu detestând persoana, ci  răul săvârșit de ea. Aici cred că se potrivesc cel mai bine spusele Mântuitorului: „…de-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei 18, 15-17). În aceeași gândire vom așeza îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „vă rugăm, fraților, să mustrați pe cei ce trăiesc în neorânduială” (I Tes. 5, 15). Unii ar invoca îndată  o contradicție între porunca Mântuitorului de a iubi iertând şi această atitudine intransigentă. Peste toate, cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul ne-ar deruta mai mult în rezolvarea problemei, căci, la o primă vedere, dumnezeiescul părinte pledează pentru iertare în defavoarea simțului de justețe: „să fim cu îndelungă răbdare întreolaltă și Domnul va fi cu îndelungă răbdare față de păcatele noastre. Căci iertarea greșelilor noastre o aflăm în iertarea aproapelui”. Să subliniem însă că raționamentul sfântului nu se referă decât la relațiile personale, în care se cuvine să predomine iubirea și pacea. Căci atunci ce rost ar mai avea hotărârile Sinoadelor Ecumenice sau locale ori canoanele Sfinților Părinți? Acestea, alături de legiuirile civile, sunt menite să asigure coabitarea socială și eclesială, fără de care nu știm cum ar fi decurs ordinea din societate, buna rânduială din Biserică. Sfântul Vasile cel Mare ne ajută să ieșim din aparenta încurcătură: „să unim mila cu dreptatea, adică să dobândim toate cu dreptate, dar să le sacrificăm pentru milă”. Atunci când vinovatul arată căință pentru răul săvârșit și dorință de îndreptare, tot înțelegerea, îndurarea și iubirea trebuie să ne călăuzească.


 

Mai avem nevoie de îngeri?
Data: ( 14.11.2012 )



 


Trăim într-o societate care  parcă s-a înstrăinat de propria-i ființă, dar ar vrea tot mai mult să-și regăsească sensul. Suntem martorii unei generații  care a uitat mirosul reavăn al brazdei și cu toate acestea tinde parcă să-și amintească de adierea pământului, de mireasma pădurii, de bucuria roadelor trudite, de căldura vetrei humuite și de tihna sărbătorilor. Suntem contemporanii unei lumi care s-a depărtat de rosturile ei firești și de aceea trebuie să reînvățăm simțământul eternității și obârșiile veșniciei. Viețuim într-o umanitate care nu mai comunică firesc, dar tânjește să-și deslușească gândurile. Toate acestea le vom putea împlini de la inimă la inimă, de la suflet către suflet, de la om la om, doar dacă vom păstra Sfânta noastră Ortodoxie așa cum ne-au lăsat-o Sfinții și strămoșii noștri. Am început cu  aceste gânduri, sper, nu prea sceptice, în preajma zilei când proslăvim pe Sfinții Arhistrategi Mihail și Gavriil, iar odată cu ei pe toate Cereștile netrupești Puteri. 


Potrivit tradiției noastre ortodoxe fiecare dintre noi primim la naștere un înger păzitor. Asta nu înseamnă cu putem aproxima numărul sfinților îngeri după numărul oamenilor căci, Domnul poate hărăzi unui înger să păzească nu doar o persoană, ci o cetate  întreagă.  Astăzi, când trăim într-o mediu hiper-tehnologizat, când omul a făcut salt din stratosferă depășind viteza luminii, iar cercetările iscoditoare ale omenirii răscolesc praful din cosmos, când fel și fel de preziceri ne bombardează cu știri apocaliptice, iar spațiul cibernetic a transformat lumea într-un fel de Turn Babel.  Global Positioning System (GPS), firme renumite de pază și protecție,  sisteme de alarmă și supraveghere ultraperformante, structuri de securitate excepționale, detectoare de minciuni, gânduri și câte și mai câte năzdrăvănii omenești în aceste condiții, ore mai avem nevoie de îngeri păzitori? Mai au ce face ei în viața noastră? Ce să mai păzească!? Oare, ce zic îngerii? Oamenii nu ne mai recunosc și nu ne mai consideră păzitorii lor. Ne-au înlocuit!  Pare a fi o realitate tristă a contemporaneității, dar, oricât de mult ar încerca omul să-și construiască „surogate îngerești” nu vor reuși. Cereștile netrupești Puteri  au primit poruncă de Creatorul lor și al nostru să nu se depărteze de la noi. Prin păcate, prin ignoranță noi îi izgonim și-i îndepărtăm. Cum ar spune vorba străveche: îi dăm afară pe ușă  și ei ne intră pe fereastră. Ce prietenie poate fi mai adevărată decât aceasta? Veritabilă dovadă de fidelitate și statornicie! De am putea să fim și noi ca îngerii, dacă am avea și noi  măcar un dram din aceasta în relațiile interpersonale pe care derulăm zilnic! De-am ști noi de câte ori îngerii ne-au ferit din calea pierzării? Cu toate că avem la îndemână atâția „vestitori” care ne agasează cu fel și fel de știri, îngerii sunt adevărații vestitorii ai voinței dumnezeiești către noi, ajutându-ne totodată să împlinim porunca divină. Oricât de multe sisteme de pază și protecție am inventa, tot Domnul păzește cetatea, casa, mașina și proprietatea căci „îngerilor Săi va porunci pentru tine să te păzească în toate căile tale” ( Ps. 90, 11) și  De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte.” (Ps. 126, 1). Nu înseamnă că negăm foloasele  gadget-urilor și nici nu tăgăduim progresul tehnic, atât timp cât ele sunt folosite pentru binele omenirii.  Problema  este în altă parte: să le folosim ca pe daruri ale lui Dumnezeu și să nu uităm că acolo unde este credință neșovăielnică, acolo este binecuvântarea lui Dumnezeu și nimic din cele de pe pământ nu pot înlocui relația noastră cu Dumnezeu. Ferecându-ne casa, am fi mai în siguranță dacă am rosti și o rugăciune; unii își achiziționează mașini din ce în ce mai puternice și sigure, zic ei, dar mai sigură ar fi călătoria dacă, la plecare ar rosti o rugăciune în care ar chema pe îngerul păzitor care să-i ocrotească în toate căile și drumurile lor. Alții cheltuiesc sume exorbitante pe agenți de pază, dar uită că cei mai fideli și puternici „bodyguarzi” sunt îngerii Domnului, pe care, din  păcate, nu prea îi mai invocăm în rugăciunile noastre, deși prin puterea lui Dumnezeu ei pot săvârși înfricoșătoare minuni în viața noastră. Să ne amintim din paginile dumnezeieștilor slove de cei trei tineri zvârliți de Nabucodonosor în cuptorul de foc. Cine i-a scos nevătămați din gheara focului? Îngerii lui Dumnezeu! (Daniel cap.3, 24-29). Regele Darius, cel care l-a urmat la tron pe regele Nabucodonosor, l-a  aruncat pe Daniel în groapa cu lei, unde a rămas toată noaptea; dis-de-dimineaţă după ce-l strigă, Daniel îi răspunde: „Dumnezeu a trimis pe îngerul Său şi a astupat gura leilor, şi ei nu mi-au făcut nici un rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui...” (Daniel 6,22). Tot un înger la ocrotit pe tânărul Tobie în călătoria sa plină de primejdii și încercări.( Tobie 5,4). Exemplele pot continua  fără a exagera și fără a omite un lucru esențial: îngerii nu-l pot înlocui pe Dumnezeu. Ei sunt trimișii lui Dumnezeu.  Într-o publicație germană celebră, „Der Spiegel” a apărut acum câțiva ani  un articol amplu care vorbea despre  îngeri ca fiind  un fel de agenți secreți ai Cerului. Pe piaţa de cărți a lumii există peste 250 de titluri despre îngeri. Un exemplu este „Enciclopedia îngerilor“, o lucrare a francezului Alix de Saint-André. El susţine că un înger poate fi recepţionat, el fiind „un angajat al cerului“, printr-un anume telefon. Sunt afirmații  cel puțin bizare. Telefonul de care amintea  hazardatul scriitor sunt doar rugăciunile  pe care trebuie să le adresăm Îngerilor ca să intermedieze  și să întărească legătura noastră cu Dumnezeu.


Carevasăzică, prietenia cu Sfinții Îngeri  ne aduce în sufletele și în viața noastră binecuvântarea Tatălui Ceresc. Să cultivăm cât mai intens această prietenie neuitând că îngerii sunt fideli și ne vor însoți până-n clipa înfricoșătoarei Judecăți căci  atunci Domnul va trimite pe îngeri şi va aduna pe aleşii Săi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului.” ( Macru 13, 27).  Avem atât de multe de învățat de la Sfinții Îngeri: să-L lăudăm neîncetat pe Dumnezeu și să ne avem unii pe alții la inimă, frați întru Domnul, să fim supuși și ascultători mai marilor noștri precum îngerii față de Dumnezeu, Creatorul.  Sfinții îngeri nu bârfesc, nu clamează, nu prigonesc, nu înjură, nu sunt avari, egoiști, posesivi, invidioși,  nu se mânie, ci se lasă purtați de iubire și ne îndeamnă să procedăm și noi așa căci „cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8).


 


 

gânduri la hramul Moldovei, Sf. Parascheva
Data: ( 12.10.2012 )


Sfânta Parascheva este mai darnică de ziua ei ?


                                                                                                                 Arhim. Mihail Daniliuc


Se întâmpla demult. Copil fiind, asistam cum bunica mea se gătea în fiecare an să meargă la Iași, pe la mijlocul lui octombrie, ca să se întâlnească cu „Sfânta”. Nu înțelegeam de ce atâta frăsuială, atâta pregătire. Mă întrebam ce întâlnire, ce sfântă? De cu seară își pregătea straiele. Le scotea din cufăr și strecura printre ele câteva frunze de busuioc ca să miroase frumos. A doua zi, dis-de-dimineață, purtând o traistă în care-și punea o cărticică cu acatistul și viața Sfintei Parascheva, ceva merinde, numaidecât un buchet de flori și busuioc, pleca spre Iași. Îmi povestea: „amu e tare bine, merg cu trenul, îs bătrână și nu mai pot mărge ca-n tinereță”. „Dar, cum era atunci?” o întrebam, furându-i vorba de pe buze. Răspunsul a venit prompt: „plecam cu două, trei zile înainte. Mergeam pe jos, cu bătrânii, care ne povesteau despre minunile sfintei, despre întâmplări și istorii de demult”. Ce-i drept, avea o evlavie deosebită la Sfânta. Sub neprihănitul ștergar din odaia cea mare, țesut în stative și apoi cusut cu multă migală, se aflau icoana Maicii Domnului și a Sfintei Parascheva, căreia ea îi spunea „sfânta.” Pleca în ajunul sărbătorii la Iași, căci avea puternica credință că, de ziua ei, Cuvioasa este mai darnică, mai milostivă. Oare, o fi chiar așa?


A doua zi, când soarele scăpăta către sfințit, bunica ajungea acasă. Era ostenită, dar întrucâtva mai bună și mai pașnică, pentru că trebuie să vă mărturisesc că era un om mai aspru din fire. Ne dădea o bucățică de vată sfințită, o crenguță de busuioc și câteva flori de toamnă. Erau veștede, dar păreau să poarte ceva nepământean pe-ale lor petale. Până și busuiocul se pricopsise cu o aromă specială: mirosea a sfințenie. A doua zi, pelerina începea să îmi povestească totul: cum a fost, cu ce era îmbrăcată Sfânta, despre viața, minunile ei și despre multe alte lucruri care, ca într-o fină adiere a nostalgiei, mă fac să retrăiesc și acum acele clipe emoționante. Rânduiala ce v-am relatat-o se petrecea an de an, până când bunica s-a adăugat strămoșilor. Crescusem între timp și parcă nu mă mai încântau doar poveștile ei. Voiam să văd, voiam să o cunosc și eu pe Sfânta. După multe stăruințe, ajutat fiind și de câteva lacrimi care mi se rostogoleau înduioșător către bărbie, mama s-a învoit a mă duce să mă închin la Cuvioasa. Era prima întrevedere, dar de mult așteptată. De fapt, era o vizită pe care eu o făceam Sfintei Parascheva, căci ea se afla în casa noastră, adusă de rugăciunile bunicii și mamei, de icoane, dar cel mai mult de istorisirile atât de convingătoare despre viața și minunile sale.


Într-o bună zi, ținând-o pe mama de mână, am pășit sfios în biserica „Sfintei” din Iași, trăind sentimente contradictorii. Imensitatea catedralei mitropolitane îmi dădea impresia că Sfânta era o împărăteasă, care ședea într-un preafrumos palat. Călcam încet către locul unde, după spusele mamei, stătea Preacuvioasa. Răcoarea bolților de piatră mă învăluia și, într-o lumină oarecum nelămurită, m-am apropiat. Trebuie să recunosc că am rămas un pic contrariat când am zărit-o în sicriu. Mă așteptam să văd altceva. Până atunci, în sicrie știam că stau morți și nu sfinți. Se auzeau cântări line de călugări. Este slujbă!, mă dumiri scurt buna mea însoțitoare. Stând la rând să sărutăm trupul Sfintei, deodată s-au auzit clopoțeii fini, cu sunet cristalin ca de argint, ai cădelniței. Preotul slujitor s-a apropiat, a tămâiat-o ca și cum ar fi salutat pe Cuvioasa Parascheva, după care s-a îndepărtat. Între timp, m-am trezit în fața luminoasei racle. M-am închinat și am sărutat icoana, apoi am încercat să ating sicriul, așa după cum făcuseră mama și cei care se aflau înaintea noastră. Doream să îmi așez acolo palma firavă, dar o forță, ca un câmp magnetic, parcă înconjura sfintele moaşte, dând impresia unei opoziții aparente. Am stăruit și am atins mâna Sfintei Parascheva. Simțăminte inexplicabile m-au năpădit. Nu știam cât să mă bucur și cât să mă tem. Am atins sfințenia! Nu pot uita acele clipe. Și acum stăruiesc în mintea mea. Fâstâcit, nu am apucat să-i cer nimic, dar ea îmi știa oful. La scurt timp, am plecat în mult râvnita tabără școlară, deși părinții mei îmi spuseseră inițial că în acel an nu voi putea merge. Am pus pe seama Sfintei fericita răsturnare de situație, probând încă o dată a fi cu adevărat mult folositoare. A răspuns provocării unui țânc și l-a dus în tabără.


 Din acel an au urmat nenumărate revederi. Eram la liceu în Iași și treceam zilnic pe la Catedrală, că să iau binecuvântarea Cuvioasei. Înainte de a merge la mănăstire, am fost și i-am sărutat din nou mâna primind blagoslovenia ei. La scurt timp, am fost călugărit, iar Sfânta Taină a Preoției am primit-o chiar acasă la „Sfânta”. Ulterior, student fiind, cazat la căminul preoțesc „Sf. Gheorghe”, din curtea catedralei, prin bunăvoința părinților de acolo, am fost rânduit să slujesc de mai multe ori în măreața biserică și să salut în aromă de tămâie trupul îndumnezeit al Sfintei „mult folositoare”, precum odinioară în copilăria mea o făcea preotul purtător al cădelniței cu sunet lin ca de argint. Consider aceasta o minune și încă un dar negrăit ce mi l-a făcut ocrotitoarea Moldovei. An de an, fiind rânduit de gardă la racla cu veneratele sale moaște, la hramul cel strălucit al său, am văzut mii și mii de pelerini care așteptau, ca oarecând bunica mea, să se întâlnească cu Sfânta de ziua ei. De multe ori mi-am pus întrebarea: „de ce?”. Ar putea foarte bine ca mulți dintre dânşii să se închine și în alte zile ale anului. Cu siguranță că o fac, dar evlavioșii închinători doresc să se atingă de sfintele moaște în chip deosebit la ziua ei. Am încercat un posibil răspuns: cu toții ne bucurăm de atenția și urările celor ce ne prețuiesc în preajma zilelor noastre onomastice sau aniversare, dar în același timp, celor ce ne pășesc pragul casei, le oferim prețuirea, atenția și dragostea noastră în mod special.


Am toată convingerea că și „luminătoarea Moldovei” procedează la fel. De ziua ei este mai darnică, se bucură mai mult de cei ce vin s-o vadă, dăruindu-le tuturor mila, iubirea și ocrotirea sa. Acestea sunt darurile pe care le primeau bunica, mama, mergând an de an la hramul Sfintei Parascheva. Le-am primit și eu de atâtea ori, dar și cei care în aceste zile așteaptă cu bucurie, cu jertfă și îndelungă răbdare să se întâlnească cu „Sfânta.”


 

Ziua internațională a Muzicii
Data: ( 04.10.2012 )


Coincidență sau providență?


                                                                                                          Arhim. Mihail Daniliuc


 


Muzica bisericească este cea mai autentică muzică. Nu cred că poate exista o muzică mai măiestrită, mai încântătoare, decât cea care îl preamăreşte pe Dumnezeu.


 


În prima zi din octombrie  se îngrămădesc mai multe sărbători  precum roiurile de frunze îngălbenite ale molaticei toamne se ghemuiesc sub călcâiele timpului ce se deapănă.  În primul rând serbăm Acoperământul Maicii Domnului în amintirea  minunii  petrecute  la 1 octombrie 911 în Biserica Vlaherne din Constantinopul, când Sfântul Andrei și Epifanie au văzut-o pe Maica Domnului după o noapte întreagă de priveghere cum acoperea cu Sfântul ei omofor poporul care stătea la rugăciune în biserică. Apoi, la 1 octombrie serbăm în calendarul ortodox pe lângă alți sfinți pe Cuviosul Roman Melodul, trăitor în veacul al VI-lea care, potrivit sinaxarului, în noapte a Crăciunului, pe când dormea, a primit de la Maica Domnului  o foaie de hârtie  spre mâncare, prin care s-a înțelepțit și a început a compune cântări de laudă  lui Dumnezeu, sfinților Săi, dar și Maicii Domnului. De mai bine de trei decenii, tot la început de brumărel, s-a statornicit Ziua Internațională a Muzicii în urma deciziei luată de Consiliul Muzical Internațional, for în cadrul UNESCO la propunerea lui Yehudi Menuhin, celebru violonist și dirijor american, ucenic devotat genialului nostru român George Enescu. O fi știind maestru Menuhin de sărbătoarea dedicată Maicii Domnului de la începutul lui octombrie? Bănuiesc că nu!  Decizia lui tind să cred că a fost una inspirată.  Aşadar, în aceeaşi zi, o sărbătoare dragă  închinată Maicii Domnului, un sfânt care a compus cântări  Preasfintei Fecioare Maria, dar   și o celebrare laică dedicată  muzicii sau rolului ei în formarea noastră spirituală şi culturală.


Pe bună dreptate se pune întrebarea: e coincidență sau providență? Toate cele trei sărbători ale începutului  de octombrie au ceva în comun, muzica. Maicii Domnului i-au fost închinate cele mai alese compoziții muzicale, Sfântul Roman Melodul a compus muzică prin care a preaslăvit pe Dumnezeu și sfinții lui, iar fixarea  unei zile speciale muzicii are rolul de a conștientiza umanitatea rolul important pe care îl are muzica în viața noastră căci ea reprezintă vorbire mondială și modalitate de comunicare a tuturor oamenilor indiferent de timp, spațiu, proveniență socială, culturală și economică. Dintotdeauna muzica a fascinat căci omul în structura lui primordială este o ființă muzicală. Spunea cineva foarte frumos că omul, într-o atemporală fraternitate cu îngerii în rai, a învățat să cânte de la ei căci îndeletnicirea de căpătâi a puterilor cerești este să preaslăvească pe Dumnezeu. Prin cântare omul se aseamănă îngerilor atunci când cântă căci încearcă prin muzică să aducă slăvire Creatorului său. Dacă am privi în istoria tuturor popoarelor am găsi fără tăgadă un lucru comun, muzica, fapt care l-a determinat pe marele gânditor al Antichității, Platon să afirme: „ muzica este o lege morală; ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt imaginaţiei, înălţând  spre tot ceea ce este bun, drept şi frumos. Are o formă nevăzută, dar uimitoare, veşnică.


De-a lungul timpului muzica a căpătat forme cu totul deosebite născându-se genuri muzicale care au împăcat preferințele multor categorii de persoane: blues,  jazz, muzica ambientală, muzică clasică, muzică dance, latino, reggae, pop și multe alte forme mai moderne, acestea din urmă reprezintând chiar momentele de criză spirituală și culturală care pândește astăzi umanitatea. Pe măsură ce ne dezvoltăm, iar  generaţiile se perindă pe portativul istoriei, preferinţele muzicale ale omului se pot schimba. Unele piese din muzica modernă de azi, pe care unii le consideră disonante, pot ajunge încântătoare pentru oamenii de mâine, la fel cum poate că o compoziție muzicală neprețuită în trecut astăzi cunoaște gloria. Cu toate acestea există totuşi un gen de muzică care dăinuie  fără ca să „îmbătrănească”. Este muzica noastră bisericească. Despre acest gen de muzică aş vrea să fac vorbire aici.


 Fiecare dintre noi iubeşte un anumit gen de muzică şi, influienţaţi de aceasta tindem să credem, uneori eronat, că respectiva muzică este cea mai deosebită, exprimă cel mai fidel trăirile umane. Daţi-mi voie să cred şi să mărturisesc că muzica noastră bisericească este cea mai autentică muzică care redă în mod plenar „fondul sonor al profunzimilor umane”. Având toată preţuirea pentru creaţii muzicale de o rară sensibilitate şi frumuseţe, totuşi nu cred că poate exista o muzică mai măiestrită, mai încântătoare, decât cea care îl preamăreşte pe Dumnezeu. Aşadar, sensul cel mai înalt posibil al muzicii este atunci cînd reuşeşte să stabilească punţi de comunicare  a omului cu cel care L-a creat, când realizează o emoționantă și mult așteptată întâlnire dintre om și Prototipul său. De multe ori cuvintele, stihurile nu pot să redea deplin emoţia  şi tainele credinţei. Or, tocmai aici intervine salvator muzica bisericească. Ea îl poartă pe om dincolo de sensurile limitate ale acestei lumi, făcându-l să guste din tainele dumnezeirii. De aceea, cântarea bisericească însoţeşte şi însufleţeşte toată viaţa liturgică a Bisericii, devenind „purtătorul de cuvânt” al rugăciunilor înălţate către Dumnezeu sau limba cu care omul vine să-l întâmpine pe Dumnezeu, devenind totodată şi  ofrandă plăcută Domnului, dar și o expresie a sufletului credincios şi evlavios. Într-un cuvânt muzica bisericească reprezintă lumina credinţei izvorâtă din armonii sonore.


 


 

Când devine turistul pelerin?
Data: ( 26.09.2012 )


                                                                                                        Arhim. Mihail Daniliuc


De mai bine de patru decenii, în fiecare an, pe 27 septembrie este serbată Ziua Mondială a Turismului. În anul 1970, la această dată s-a adoptat statutul Organizației Mondiale a Turismului, instituție specializată a ONU, al cărei scop nodal este acela de a determina societatea internațională să conștientizeze însemnătatea turismului și a valorilor sale spiritual-culturale, social-economice și chiar politice. Turismul, ca și concept, s-a dezvoltat foarte mult  după ce fiecărui salariat  i s-a prevăzut prin lege dreptul la o perioadă de repaus din activitatea desfășurată contractual.  Bunăoară, la noi în țară, concediul de odihnă a fost reglementat pentru prima oară la 5 aprilie 1929  prin Legea contractelor de muncă, iar Constituția din 1948 a legiferat dreptul fiecărui angajat de a primi concediu de odihnă.  După crearea premiselor necesare recreerii și călătoriilor în scopuri turistice, se poate vorbi de o adevărată industrie a turismului. Potrivit statisticilor în ultimul deceniu, anual, aproximativ un miliard de oameni de pe Terra au fost turiști. Or, acest lucru angrenează forțe uriașe pentru asigurarea transportului, cazării, mesei, dar și a celorlalte activități complementare  ce privesc activitatea de turism. Alte statistici  prezintă cifre cu totul surprinzătoare: turismul generează, la nivel global, aproximativ 250 milioane locuri de muncă. Cifre colosale, care confirmă faptul că într-adevăr turismul a devenit o veritabilă uzină de făcut bani.Este păcat, oare, să călătorești? Nu cred, căcinoțiunea de călătorie apare de când e lumea. În Sfânta Scriptură găsim multe personaje aflate în călătorie sau chiar trimise în călătorie de Însuși Dumnezeu. Bunăoară, Avraam lasă țara sa, Urul Caldeii, și călătorește departe, către un tărâm  pe care Dumnezeu i l-a promis, spre Canaan (Facere 12, 1-5). Ba, chiar însăși viața noastră este o călătorie, ne spune cartea sfântă: „Căci călători suntem noi înaintea Ta şi pribegi, ca toţi părinţii noştri; ca umbra sunt zilele noastre pe pământ şi nimic nu este statornic” (I Cronici 29,15). Însuși Mântuitorul Hristos a călătorit: „…Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână” (Ioan 4, 6) sau „Iisus mergea prin cetăţi şi prin sate, învăţând şi călătorind spre Ierusalim”(Luca 13, 22). Și apostolii Domnului au călătorit foarte mult. Toate aceste mărturii relevă fără tăgadă că a călători pentru om este un lucru firesc, necesar și chiar plăcut. Sigur, însăși noțiunea de călătorie poate fi tradusă în mai multe moduri: călătoria ca inițiere, ca expediție, călătoria ca pelerinaj, ca descoperire a unor locuri noi, călătoria ca mod de viață, ca recreere,  călătorie ca job sau hobby.


„Dark tourism”


Călătorul devine turist când își transformă drumeția într-o modalitate de a descoperi, a admira sau chiar doar pentru a cunoaște anumite  aspecte ale vieții ce țin de religie, cultură, istorie tradiții populare,  artă culinară, meșteșuguri, natură, arhitectură, evenimente, ecologie și altele.


Dar, când turistul poate deveni pelerin?


Întâi trebuie să stabilim care ar fi deosebirea dintre un turist şi un pelerin. Turistul caută frumuseţi ale ochiului, frumuseţi culturale, iar pelerinul nu este mulţumit doar cu acestea. Lui nu-i este destul să-şi bucurue doar mintea, privirea, ci doreşte cu precădere să-şi hrănească sufletul. El pleacă în călătorie pentru a-şi spori credinţa, pentru a-şi intensifica rugăciunea, pentru a-şi dispersa îndoielile, căutând în drumeţiile sale înaintea splendorilor naturale, aritecturale şi culturale, pe cele spirituale, dar şi întărirea nădejdii de mântuire prin rugăciuni intense, prin conştientizarea păcatelor şi prin lacmimi de pocăinţă pentru iertarea lor.


La fel, uneori pelerinul caută în călătoria lui duhovnicească locuri sfinte, sfinte moaşte,  sfinte icoane,  care să-l întărească, să-i tămăduiască  suferinţele sau, chiar de ce nu, să-l ajute la un examen, într-o afacere ori veo altă cerinţă stringentă a vieţii. Se observă cu uşurinţă discrepanţa  motivelor pentru care un turist şi un pelerin vor să călătorească. Pelerinul caută  întodeauna lumina pe când, uneori, turistul îşi poate manifesta unele curiozitaţi excentrice. Şi când spun aceasta mă gândesc la noţiunea de dark tourism, manifestat prin dorinţa unora de a vizita foste lagăre de concentrare, închisori ori alte locuri ce amintesc de anumite legende şi obiceiuri înfricoşătoare.


Turistul devine pelerin atunci când simte că Domnul i-a devenit tovarăş de drum


Să revenim la întrebarea pusă anterior: când devine turistul pelerin?De mai mulţi ani împlinesc şi ascultarea de ghid la Casa Memorială Visarion Puiu şi Muzeul Mihail Sadoveanu din spaţiul monastic al Schitului Vovidenia ce aparţine marii lavre a Neamţului. Vrând-nevrând, am luat contact şi am vorbit cu mii de turişti în cei 12 ani de ghidaj  veniţi în Moldova pentru a vizita marile chinovii de aici. Pot spune că am fost martor la o serie de transformări cu totul emoţionante. Am auzit de mai multe ori: părinte am venit în Moldova la mănăstiri din curiozitate, îndemnat de colegi, prieteni, rude, dar plec îndrăgostit de aceste binecuvântate locuri. Mi s-a mai întâmplat să aud: părinte, vizitând aceste mănăstiri simt nevoia să-mi reiau legătura cu Dumnezeu. Simt nevoia să mă spovedesc. Nu am mai făcut-o de când eram copil. Un alt caz care m-a impresionat: părinte, sunt căsătorită cu soţul de 25 de ani, avem copii, dar nu avem cununie religioasă şi vă cerem sfat cum să facem să ne cununăm cât mai repede. Sunt exemple care mă fac să pot oferi un posibil răspuns la întrebare: turistul devine pelerin când nu mai este mulţumit să vadă, ci, vrea să şi să trăiască, să guste din tainele locului, să găsească urme ale prezenţei lui Dumnezeu acolo pe unde merge. Turistul devine pelerin atunci când simte că Domnul i-a devenit tovarăş de drum, când, ca o dinioară Luca şi Cleopa spre Emaus, începe să-i ardă inima după dorul de Dumnezeu.


Sub aceste auspicii îmi doresc să întâlnesc cât mai mulţi călători care să vină turişti şi să plece pelerini.


 

gânduri în prag de toamnă
Data: ( 07.09.2012 )


La început de toamnă


                                                                                                                    Arhim. Mihail Daniliuc


Zile după zile fierbinți. Este începutul lui  septembrie și, cu toate că temperaturile par să ne ducă în eroare, totuși calendaristic a început toamna. Fine neguri dimineața pe piscuri de brădet sau pe colnic, amiezi încă înfocate și purtătoare de zăpușeală, amurguri care se sfârșesc în culoarea rumenului, seri  aducătoare de curenți despovărați de săgețile fierbinți ale soarelui incandescent care răcoresc văzduhul și plăpândele ființe pământene ne vestesc sfârșitul anotimpului torid. Cu adevărat toamna își începe domnia. Lumina parcă s-a schimbat în strălucire, nori învălmășiți din care se scutură ploi molcume își fac apariția tot mai des pe cerul odinioară înfierbântat scorojindu-i albastrul sidefat pentru a-l îmbraca în plumburiul bacovian. Dealuri zgribulite și golașe, câmpuri ce odinioară erau ca un covor verde, acum stau zdrențuite și ostenite după o vară toridă cu prea puțină apă, așteptând ploile binecuvântatului anotimp al culorilor. Frunzișurile veștede oftează adânc sub călcâiele timpului ce se deapănă. Da, a venit toamna! Noi am mai adăugat încă o vară vieții noastre, iar toamna va fi ca un popas, potrivit legilor eterne care ne călăuzesc. S-a isprăvit vacanța școlară, concediile așijderea. Oamenii  parcă hrentuiți de sezonul estival încep a se așeza la locurile lor pentru un nou început. Îndată școlile își vor redeschide porțile, iar învățăceii vor umple de larmă toate cotloanele lor. Părinții, bunicii, așezați pe la casele și rosturile lor, gospodinele trebăluind de zor să așeze proviziile pentru iarnă transformă  luna lui  vinicel într-un timp al prefacerilor, adeverit și prin ziua de întâi, când am sărbătorit  începutul anului bisericesc.


Avem multe de înfăptuit toamna după cum am spus; faceri și prefaceri!  În această forfotă uităm adesea că putem folosi anotimpul roadelor nu doar ca să agonisim rezerve pentru iarnă, ci și pentru a depozita în cămările sufletelor noastre merinde multe pentru vremuri grele, atunci când ispitele și încercările vor izbi la ușa sufletelor noastre precum viscolele nemilostive și năprasnicele geruri ale iernii ne vor șfichiui fețele. Aş îndrăzni să spun că toamna, dojana adresată de Mântuitorul Hristos Martei din cunoscutul fragment al evanngheliei de la Luca capătă conotaţii deosebite: „Marto, Marto, te sileşti şi de multe te grijeşti, dar un singur lucru trebuie. Maria, însă, şi-a ales partea cea bună care nu se va lua de la ea.” ( Luca, 10, 41-42). Dacă ținem seama că unele exegeze  văd în cele două surori, Maria și  Marta, cele două laturi ale vieții umane, sufletul  și trupul, atunci trebuie să recunoaștem  că tindem din ce în ce mai mult, dar mai ales toamna, să fim  o „Martă” ocupată, stresată şi îngândurată. Vine frigul; cresc cheltuielile legate de hrană, căldură și medicamente. La urma urmei nu este nici un păcat să fii prevăzător şi chivernisitor, ştiind prea bine că aceasta este rânduiala din bătrâne veacuri statornicită. O veche zicere spune: dacă toamna e curat în curtea gospodarului, atunci iarna îi va fi curată și masa. Desigur că  nu la o curăţenie ce priveşte ordinea se referă zicala, ci la una pricinuită de lipsuri.


Carevasăzică „Marta are multe de făcut toamna. Dar ce facem cu „Maria” cu sufletul  din noi, ce facem cu ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu? Ne permitem să luăm o pauză, ne îngăduim luxul de a lăsa deoparte dialogul cu Dumnezeu? Categoric nu! Nu putem renunţa la relaţia noastră cu Cerescul Părinte nici chiar toamna, când ne căznim să găsim pretexte tot mai pertinente pentru grijile crescânde ale „Martei”. Nu putem trăi, nu putem munci, nu putem agonisi fără Dumnezeu căci ne spune Domnul: „fără mine nu puteţi face nimic” ( Ioan 15, 5) , adică nimic din cele folositoare spre mântuire. Putem să muncim, ce-i drept cu mare avânt, dar să n-avem spor, putem agonisi noian de averi, dar fără a capitaliza în Cer nimic, putem să învăţam multe şi să nu reţinem ceva vital pentru mântuire. Deci, fără  mila și purtarea de grijă a Domnului nu putem face nimic, adică nimic trebuincios. Şi atunci care ar fi soluţia? Să fim  „Marie” dimineața și seara „Marta”? Adică să avem doar dimineața grijă de suflet și seara de trup sau invers?  Pasajul biblic nu pare a ne spune asta. Dacă vom analiza atent contextul, Hristos Dumnezeu nu i-a spus Martei nimic atunci când Maria era lăsată să se hrănească din învățăturile Sale. Ba, mai mult, atitudinea Domnului chiar a încurajat pregătirile celei ce se ostenea să gătească hrana. Corecția, dojana a apărut atunci când Marta voia ca sora ei  să abandoneze cuvântul lui Dumnezeu și să o ajute, să se ocupe de hrana biologică, abandonând hrana sufletească. De aici deducem că firescul pe care-L așteaptă Domnul de la noi este ca fiecare parte a ființei noastre să-și facă datoria; sufletul să se roage, dar trupul să muncească, neuitând esențialul, l'unique nécessaire, unicul necesar, cum au spus francezii, Cuvântul lui Dumnezeu, relația noastră cu Dumnezeu, partea cea bună care  ne agonisește mântuirea.  Așadar, care ar fi soluția? dimineață Marta și seara Maria, nu e bine.  Seara Maria și dimineața Marta? Nu sună prea eficace. Dar, dacă am încerca să fim o „Martă” și o „Marie”concomitent? Să ne rugăm nu doar  la plecarea genunchilor seara sau dimineața în fața icoanei, ci să ne rugăm și când muncim, să trudim cu gândul la Dumnezeu, să agonisim nu doar provizii pentru iarnă, ci şi hrană pentru suflet. Să fim o „Marie” îndrăgostită de Cuvântul lui Dumnezeu, dependentă de rugăciune, de dumnezeiasca Liturghie. În acest caz, „Marta” din noi nu va mai fi preocuptă obsesiv şi exclusiv de materie, ci va deveni mai spiritualizată, mai conștientă  că grijile „Mariei” sunt capitale, iar cele ale ei, complementare.


 

Un preot poet și profet al Unirii
Data: ( 25.08.2012 )


Despre un preot poet și  profet al Unirii


                                                                                         Arhim. Mihail Daniliuc


            Ne apropiem de sfârșitul lui gustar. Zile după zile sfinte. Sărbătorile lunii august au pentru moldoveni o semnificație aparte. Praznicul Schimbării la Față, proslăvirea sfinților nemțeni, Adormirea Maicii Domnului, au adus peste binecuvântată Moldovă belșug de har și pace.


Pe 24 august ar trebui să sărbătorim din nou.; de data aceasta o celebrare culturală. Este ziua în care timpul acestei lumi s-a istovit pentru unul din marii români peste care, din păcate, s-a așternut uitarea pricinuită de ignoranța noastră. Așadar, anul acesta, pe 24 august, se împlinesc 95 de ani de când tânărul preot Alexe Mateevici își începea călătoria către tărâmurile celeste. Cine este părintele Alexe Mateevici!?  Să lăsăm să glăsuiască versurile sale scrijelite mai mult cu sufletul decât cu un banal plaivaz, căci ele vor aminti de zămislitorul lor: 


„limba noastră-i o comoară


în adâncuri înfundată


un șirag de piatră rară


pe moșie revărsată.”


Acum cred că deja v-ați amintit. Da, el este autorul acestor stihuri de o rară frumusețe prin care a închinat un preafrumos imn limbii române, care în concepția poetului  este comoară, foc ce arde, graiul pâini, limbă sfântă, limba vechilor cazanii. În Republica Moldova versurile poeziei Limba noastră  sunt foarte cunoscute căci ele constituie imnul național. Dincoace de Prut, inegalabila odă adusă limbii române stă într-un raft prăfuit al istoriei peste care s-a așternut nepăsarea. Așadar, să încercăm să ferim colbul uitării trecând în revistă câteva date despre mare român basarabean Alexe Mateevici.


            Orice veac îşi are eroii lui, figurile sale marcante devinând peste timp modele autentice pentru predecesori datorită meritelor, capacităţilor şi calităţilor de excepţie cu care au intrat în istorie. De obicei oamenii de acest fel au un contur identic: modeşti, temerari, plini de avânt şi perseverență, altruişti, cu gândul mai mult la idealurile şi aspiraţiile poporului decât la viaţa şi confortul personal. Asemenea calități vin să profileze din negura veleaturilor chipul unui OM care exprimă o epocă din istoria şi cultura spaţiului românesc dintre Nistru şi Prut, preotul Alexe Mateevici, care a luptat cu toată simţirea  pentru împlinirea visului suprem – unirea cu țara mamă, deși  pericolele erau atât de mari.


 Alexe Mateevici s-a născut în familia preotului Mihail și preotesei Nadejda Mateevici, la  16 martie 1888, în satul Căinari din fostul județ Bender, dar mare parte a copilăriei și-a petrecut-o  într-o altă binecuvântată zonă a Moldovei înstrăinate, satul Zaim. Aici, pe lângă studiile primare, învață cu o nestăvilită sete cântece, povești și balade  spuse de  părinții lui, dar și de bătrânii satului adevărate comori ale tezaurului popular. Pruncul Alexe creștea, iar dincoace de Prut, prin spitale și sanatorii Eminescu se pregătea de apus. Ca și cum  providența divină pregătea pentru nația română un nou simbol. Între anii 1897-1902  adolescentul Alexe a învățat la Seminarul Teologic din Chișinău, cursul inferior.  Atras de frumusețea slujirii, de totala dăruire a tatălui său, copilul a voit încă de mic să devină preot. Dar pentru aceasta dorea o deplină formare nu doar școlărească, ci mai ales duhovnicească. Cei opt ani ai cursului superior al seminarului teologic l-au  șlefuit  deplin așa încât să devină un bun sacerdot. Viața de seminarist i-a fost cu adevărat o pepinieră duhovnicească. A împletit cu dragoste studiul cu viața liturgică a Bisericii. Tot în această perioadă bunul său părinte, preotul Mihail, a trecut la cele veșnice la doar 43 de ani. A suferit mult tânărul seminarist, dar nu a deznădăjduit. Rugăciunea și credința l-au făcut să fie și mai preocupat de a deveni  un sârguincios  slujitor al Sfântului Altar. După dramatica și grăbita despărțire de tată, Alexe Mateevici s-a apucat de scris versuri. Era forma cea mai potrivită în care sufletul său plin de afecțiune față de neam și credință s-a putut exprima. Primele numere ale ziarului “Basarabia” din 1907 îi publică poeziile „Țăranii”, „Eu cânt”, „Țara”, dar și articolele “Sfântul Vasile – Anul Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni”  și “Din cântecele poporane ale Basarabiei”. Concomitent cu pasiunea pentru versuri viitorul preot studiază la Facultatea de Teologie din Chișinău, dar și la Academia Teologică de la Kiev pe care o absolvește în 1914. A fost perioada cea mai intensă de studiu a vieții sale.  Un apropiat mărturisea mai târziu că „Mateevici trăia ca într-o beție a cititului”. A fost etapa în care doctorul în teologie a început să traducă din literatura rusă  foarte multe cărți religioase, dar și beletristică.  A tălmăcit în dulcele grai românesc mai multe opere din Tolstoi, S.I. Nadson, G.R. Derjavin, M. Lermontov, A. S. Puşkin.  Concomitent cu aceasta, Mateevici a rămas credincios dragostei celei dintâi, cultura populară românească. De aceea a publicat mai multe studii în care se oglindește preocuparea inimosului teolog pentru trecutul poporului român, dar și pentru tradițiile lui multiseculare. Iată câteva titluri: „Momente ale influenței bisericești asupra originii și dezvoltării istorice a limbii moldovenești”, „Motive religioase în credințele și obiceiurile moldovenilor basarabeni” „Bocetele funerare moldovenești”. Pe lângă  studiile  de etnografie și folclor trudnicul basarabean a mai scris și  articole, recenzii abordând teme de istorie, teologie și filozofie, conturând-și astfel profilul unui  redutabil cărturar în devenire.


Anul 1914  aduce în viața lui Mateevici multe împliniri, dar și sfâșietoare tristeți. S-a căsătorit și apoi s-a învrednicit a primi Sfânta Taină a Preoției. În toamnă  a fost  numit profesor de limbă greacă la seminarul unde, în urmă nu mult timp el, însușii pășea sfios elev. Mâhnirile au fost și ele mari. România suferea din pricina atrocităților primei deflagrații mondiale. Neamul era urgisit, cotropit și irosit în război. Evacuări, familii despărţite, mame tânguindu-şi feciorii pieriţi în lupte, soţii văduve cu prunci în braţe căutând cu disperare ajutor, copii orfani jelindu-şi soarta crudă. Sunt imagini care  i-au marcat existența preotului Alexe. Nu a putut  sta indiferent la suferința compatrioților săi. A slujit două altare concomitent: cel al Bisericii, dar și al culturii. Profesor conștiincios părintele Alexe a adus un suflu nou în școala teologică din capitala Basarabiei. Cuvântarea ținută în fața elevilor seminariști la debutul anului școlar 1915-1916, arată  că într-adevăr valoarea nu așteaptă numărul anilor. Avea doar 27 de ani și vorbea ca un om cărunt. Înțelept și echilibrat profesorul Mateevici îndemna seminariștii să se pregătească temeinic căci vremurile sunt tulburi, iar românii au nevoie de preoți înțelepți și rugători. Dragostea pentru vers nu s-a ostoit. Părintele Alexe a continuat să așeze pe foaie dorințe și reverii neîmplinite ale românilor despărțiți atunci ca și acum de apele bătrânului Prut. Este perioada  în care revistele literare ale timpului îi publică mai multe poezii: Văd prăbușirea, Cântec de leagăn, Basarabenilor, Frunza nucului, Unora, Ţăranii, Ţara, Cântecul zorilor și altele.


Frații români luptau pentru libertate și unire. Sufletul tânărului preot și poet se mistuia. Trebuia să fie  pe câmpul de luptă lângă compatrioți.  La dorința sa a fost trimis preot pe front. A plâns cu răniții, le-a oblojit rănile trupului, cele pricinuite de nemiloasele schije și gloanțe, dar și pe cele ale sufletului pricinuite de despărțiri, de dorul de casă, dar și de idealul suprem  pentru care luptau. Erau vremuri cu adevărat grele pentru nația românească. Cine  se declara român patriot adept al marii uniri avea un curaj confundat uneori cu jertfa supremă. Părintele Alexe nu a pregetat să facă această mărturisire de mai multe ori. Bunăoară, la primul congres al învăţătorilor moldoveni din Basarabia care s-a desfăşurat la Chişinău între 25-28 mai 1917, avea să proclame într-o admirabilă  alocuțiune: „Trebuie să ştim că suntem români. Aceasta trebuie să le-o spunem şi copiilor şi tuturor celor neluminaţi. Să-i luminăm pe toţi cu lumină dreaptă… N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut”.  Era sosit într-o permisie de pe front. Acolo văzuse și simțise cu adevărat dragostea românilor pentru neam și glie. Dorul după unire și după luminarea poporului român l-a urmărit toată viața. Dorea ca toată suflarea românească să cunoască și să își întoarcă privirea spre adevăratele valori ale spiritualității și culturii românești. 


Tot cu acest prilej preotul militar Alexe Mateevici a plămădit cea mai frumoasă odă închinată graiului românesc, poezia Limba noastră, care a fost citită pentru prima dată chiar de stihuitor cu prilejul amintitei întruniri a învățătorilor. Un martor ocular, Elena Alistar, directoarea Liceului Eparhial de Fete din Chişinău,  relata în anul 1923: „Auzind numele părintelui Mateevici, cunoscându-l din cele scrise de el până atunci, dar necunoscându-l personal, ne-am aţintit privirile spre uşa din care trebuia să intre. Parcă îl văd: un preot de statură mijlocie, destul de robust, cu părul bogat castaniu, fără a fi lung, cu o barbă scurtă, cu privire blajină în ochii expresivi, merge sfios spre tribuna din Sala Eparhială, de unde se ţin, de obicei, cuvântările. Când s-a arătat pe uşă, tot publicul l-a întâmpinat cu o ploaie de aplauze, care l-au făcut să roşească şi atât s-a intimidat, că nici nu putea începe poezia. Citind-o, vocea-i vibra la orice cuvânt, cu intonaţia cerută. Simţeai că poetul îţi transmitea dragostea şi admiraţia nemărginită pentru limba noastră atât de bine redată în această perlă a poeziei româneşti. Scânteia pornită din sufletul poetului aprins a făcut ca multe inimi să vibreze, dar pe mulţi i-a făcut să se ruşineze. Mi-aduc aminte că, după ce a terminat poezia de recitat, lumea din sală a rămas înmărmurită. Părea ameţit chiar, din care cauză şi aplauzele au început mult mai târziu, cum se întâmplă după o prea frumoasă bucată cântată de un prea mare artist”.


 Nu știa preotul poet că doar peste două luni, timpul acestei lumi zbuciumate se va sfârși pentru el. Probabil capodopera operei sale literare a fost scrisă sub inspirație cerească căci în stihurile ei  și-a lăsat o fărâmă din bucuria de a fi român, dar și potopul de doruri  necoapte - unirea și unitatea fraților români.


Întors pe front Alexe Mateevici s-a îmbolnăvit de tifos. Adus la Chișinău, a ferit perdeaua acestui veac cu un vis neîmplinit. Avea 29 de ani. La scurt timp marea unire s-a înfăptuit. La ea a participat nu doar cei de pe pământ căci mulți  români mutați întru veșnicie, între care și părintele Alexe, au privit și au participat la bucuria nației române în duh.


Deși a apucat să aștearnă pe hârtie doar  vreo 43 de poezii, acolo în Cer, părintele Alexe Mateevici  nu contenește să stihuiască celeste rime, fiind pentru noi toți pildă de dăruire și jertfă pentru tot ce este sfânt și românesc.


 


 

Sfântă Marie, pentru noi roagă-te!
Data: ( 17.08.2012 )



                       


                                                                                                     Arhim. Mihail Daniliuc


            Trăim bucurii sfinte prilejuite de măreața sărbătoare a mutării la viața cea veșnică a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, dar și de perioada premergătoare slăvitului praznic, postul închinat ei, timp de rugăciune și laudă aduse Împărătesei Cerului. S-au scris cuvântări s-au rostit predici emoționate în care s-a vorbit despre cea mai mare dintre sărbătorile închinate Maicii Domnului din întreg anul bisericesc. Înscriindu-mă în frumoasa tradiție  de a aduce Preacuratei Maici laudă și preacinstire, mi-am propus să aștern câteva gânduri izvorâte din dragoste pentru cea care mi-a marcat toată existența în chip fericit.  Mi-am intitulat acest material astfel convins că mulți au trăit în pruncie o experiență similară cu a mea; în primele imagini și reprezentări ale divinului era și Maica Domnului.  Dacă am rememora clipele învăluite în fumul dulcilor amintiri din anii copilăriei cu toate bucuriile şi căutările inerente, care închid în taina lor raze de lumină şi pete umbroase, fascinaţie şi nostalgie, cu siguranță ne-ar reține atenția un amănunt din casa bunicilor; o icoană mare și frumos învelită în ștergar cusut cu migală și drag pentru Măicuța Preasfântă. Da,  Fecioara  Maria trona  de dus odaia și toată gospodăria bunicii mele care cu o pioșenie profundă ne spunea că Maica Domnului ne vede tot ce facem, ne numără pașii când mergem la biserică, stă în genunchi și se roagă la Dumnezeu atunci când noi stăm la masă și de aceea trebuie să  fim cuminți când mâncăm, să nu ne hârjonim și multe altele ne spunea bunica, lucruri care  m-au făcut să îmi dau seama că bunica, și  sunt convins că  multe alte bunici, se ruga și simțea o evlavie deosebită pentru Împărăteasa Cerului. La fel, dintre icoanele cu care m-am trezit în casa părinților mei, cea mai mare, cu același ștergar alb măiestrit împodobit cu motive naționale era cea a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Ba, mai mult, am fost botezat și am crescut lângă o  biserică cu hramul Intrării în Biserică a Preacuratei Fecioarei, și iată-mă-s slujind  într-o biserică cu același hram. De aceea spuneam că am simțit pe Preabinecuvântata Fecioară că  mi-a luminat și ocrotit viața, lucru pe care, cu siguranță, îl pot spune mii și mii de semeni.


Din acest motiv poate că nu mai era firesc, dar totuși m-am întrebat de ce oamenii  și-au luat-o  pe Maica Domnului drept mijlocitoare, rugătoare și ocrotitoare, de ce au investit atâta dragoste în acest nume? Cert este că iubirea pământenilor nu a rămas nerăsplătită. Cu o debordantă generozitate Fecioara Maria a împărțit milă și iubire necondiționat. Auzeam cândva o posibilă explicație a cultului Maicii Domnului care pare să-l întreacă  pe-al Bunului ei  Fiu, fără ca Acesta să se supere. Când vrei să spui, să ceri ceva unui mare dregător lumesc și îi cunoști  mama, parcă mai ușor, cu mai multă îndrăzneală apelezi întâi la mijlocirea  ei. S-ar părea că  noi românii, avem foarte mare încredere în mamele noastre, în puterea lor de convingere, în capacitatea lor de jertfă, smerenie, răbdare și nesfârșită iubire. Cred că din acest motiv  mama, bunica mea, ca toate mamele și bunicile au așezat în case cu nemărginită prețuire  icoana Preacuratei Fecioare. Sigur că și dintr-un alt motiv: întreaga viaţă a Maicii Domnului a fost o preafrumoasă minune. Naşterea din părinţii ei vârstnici a fost neașteptată și cu adevărat minunată, fără să fie extraordinară. Copilăria, faptele ei, au fost rourate de slava smereniei, zămislirea a fost plină de dumnezeire, iar nădejdea i-a fost plină de dragostea pentru Cuvântul întrupat, Preadulcele ei Fiu.  Cu o așa viață  nici nu se putea ca apusul pământesc și înălțarea cu trupul la Cer să-i fi fost altfel.  Preacinstirea ei a cunoscut în multe perioade chiar cote maxime, așa încât unii au exacerbat cultul Maicii Domnului și dintr-un exces de evlavie l-au transformat din supracinstire în adorare, cult  datorat exclusiv lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat. Aceste aspecte ne îndreptățesc să ne întrebăm: cât de umană a fost Maica Domnului?


Încă din primele veacuri creştine au existat rătăciri care negau umanitatea ei, afirmând că ea ar fi fost o entitate spirituală, trimisă pe pământ cu scop bine definit, zămislirea Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Tocmai de aceea dumnezeiescul Ioan Gură de Aur mărturisea că moartea ei a avut ca noimă să demonstreze unor asemenea eretici că se înşeală. În același timp, cunoscând sfinţenia vieţii ei, mulți creștini o cinsteau nu ca pe o făptură umană, ci ca pe o zeiţă, fapt ce a dat naştere la alte secte, care nu cinsteau pe Maica Domnului. Și uite așa, de-a lungul timpului, credincioșii au exagerat fie sfinţenia ei, dându-i o supra-cinstire apropiată de adorarea lui Dumnezeu, fie umanitatea ei, dându-i o cinstire neconformă cu rolul ei unic avut în iconomia mântuirii neamului omenesc. Nimeni însă nu şi-a putut explica desăvârşirea vieţii ei, lipsa păcatelor personale şi vrednicia de a da trup Fiului lui Dumnezeu. Unii, cochetând cu astfel de idei și neputând a înțelege o astfel de „întovărășire” cu Dumnezeu din partea unei făpturi omeneşti supusă păcatului, au afirmat că Fecioara Maria  ar fi fost predestinată, răpindu-i astfel orice virtute  personală. Alţii au scos-o din rândul oamenilor și au așezat-o peste fireștile legi omenești printr-o decizie a lui Dumnezeu, făcând din ea un fel de făptură supraumană, o excepţie de la regulă, necesară întrupării lui Dumnezeu. Desigur că, în ambele cazuri, s-a trunchiat vrednicia Preasfintei Maici ca fire pământeană supusă  tentațiilor de tot felul, de a împlini cu desăvârșită plenitudine voia divină. Spuneam că întreaga viaţă a Maicii Domnului a fost o paradigmă  de smerenie şi ascultare, desăvârşirea şi splendoarea lor întrecând minunea naşterii şi a morţii ei, fiind egalată doar de  cea a naşterii Mântuitorului Hristos. Însăşi Dumnezeu cu o nesfârșită răbdare a aşteptat, şi nu a predestinat, o astfel de smerenie şi ascultare, iar umanităţii i-au trebuit mii de ani ca să atingă printr-o singură persoană apogeul desăvârşirii umane. Astfel, cea care s-a învrednicit de o asemenea cinste, de a fi Maica lui Dumnezeu, a fost cu adevărat vrednică de ea, fără să fi fost liberă de păcat sau având ceva ce nu a mai avut nimeni. Fecioara Maria a fost cu adevărat vrednică să fie Maică a lui Dumnezeu, iar cei ce neagă desăvârşita ei umanitate, îi răpesc această vrednicie. Căci în ce stă minunea acestei vrednicii, dacă nu în slăbiciunea făpturii umane şi în tăria smereniei şi a ascultării  ei desăvârşite. De aceea cultul Maicii Domnului este unul foarte dezvoltat, egal cu cel al Mântuitorului, în anumite aspecte chiar depăşindu-l. Din acest motiv Fecioara  Maria este pomenită în toate ceremoniile religioase ale Bisericii, mijlocirea ei fiind cerută de preotul slujitor şi de credincioşii participanţi la terminarea tuturor ciclurilor liturgice. Fiecare ectenie cuprinde o cerere adresată Născătoarei de Dumnezeu; fiecare cântare din canoanele cuprinse în cărţile de cult se încheie cu o laudă adresată Mariei. Ştiut este faptul că numărul de acatiste şi paraclise al Sfintei Marii depăşeşte pe cel al Mântuitorului Hristos şi al celorlalţi sfinţi. Dacă Hristos este centrul cultului divin public, cred că putem afirma, fără a greși, că Maica Sa reprezintă centrul cultului divin particular.


Prăznuim așadar trecerea prin moarte a Născătoarei de Dumnezeu și ridicarea cu trupul la Cer, nu prin forțe proprii, ci din mila și iubirea Dumnezeiescului ei Fiu. V-ați întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă trupul Maicii Domnului ar fi rămas în mormânt? În mod sigur, binecuvântata criptă ar fi devenit cel mai dorit și mai vizitat loc de pe pământ. Fiecare creştin și-ar fi dorit să-i atingă preacinstitele sale relicve și să i se închine, cultul Maicii Domnului căpătând trăsături nebănuite. Toate acestea ar fi dus, cred, la o cinstire separată de cea a Mântuitorului Hristos sau la o tendinţă de egalizare a rolului Maicii Domnului cu cel al Fiului ei. Cred că mutarea trupului Maicii Domnului din mormântul din Ghetsimani, după trei zile de la moartea ei, a fost un act al dragostei lui Dumnezeu pentru Fecioara Maria, ca să arate lumii cinstea de care Fecioara se bucură înaintea lui Dumnezeu, dar și o dovadă a milei şi înţelepciunii divine, Dumnezeu cunoscând slăbiciunea sufletului şi uşurătatea minţii noastre. Dionisie Areopagitul spunea în acest sens: „…iau martor pe Dumnezeu că dacă n-aş fi avut în minte şi în inimă învăţătura dumnezeiască, aş fi socotit pe Fecioara ca pe adevăratul Dumnezeu şi i-aş fi dat închinăciunea care se cuvine numai adevăratului Dumnezeu”.


În Biserica Romano-catolică, bunăoară, Născătoarea de Dumnezeu este numită și Coredemptrix. Este un termen mai nou care vrea să sugereze că  suferinţa Mariei, neîmpărtăşită de ceilalţi creştini, conlucrează cumva cu suferinţa lui Hristos în realizarea răscumpărării omului. Dacă scoatem această idee din cadrul juridic al soteriologiei romano-catolice şi o aşezăm în cadrul soteriologiei ortodoxe, atunci nonsensul devine neîndoielnic. În mod cert, Maria reprezintă „Da-ul” omenirii către Dumnezeu. Cu toate acestea, doar Hristos putea recapitula umanitatea în Sine Însuşi. Doar Iisus, Domnul, putea distruge puterea morţii, umplând-o cu viaţa Sa nemuritoare prin jertfa de pe Cruce.


De aceea acum la ceas de praznic  ca și  în fiecare zi a vremelnicei  noastre existențe Să-I mulţumim Domnului că, în grija și iubirea Sa, răstignită  pe Golgota,  ne-a dăruit-o pe Maica Sa, făcându-ne-o și nouă Maică. Iar ei, la ziua luminată a cinstitei  Adormiri,  să-i  cântăm: Sfântă Marie, pentru noi păcătoșii roagă-te!


 

Minunile Născătoarei de Dumnezeu, licăriri ale iubirii de mamă
Data: ( 06.08.2012 )



 


                                                            Arhim. Mihail Daniliuc


 


A început postul închinat Adormirii Maicii Domnului care ne aduce aminte de virtuţile Sfintei Fecioare pe care trebuie și noi cu trudă să ni le însușim,  dar şi de postul pe care Născătoarea de Dumnezeu l-a ţinut înainte de mutarea ei din această viaţă. O sărbătoare dragă și aproape de sufetul oricărui român. De altfel  foarte multe biserici mănăstirești și de enorie au hramul închinat acestei preaslăvite sărbători. Așadar vreme de trezvie duhovnicească, de  intensificare a rugăciunilor către Împărăteasa Cerurilor,  a milei și dragostei creștine pentru semenii aflați în grele încercări, lipsuri și suferințe.


Monahii  s-au înscris  în mântuitoarea uzanță duhovnicească a postului lunii gustar, purtând și ei, ca și întreg poporul dreptcredincios, o cinstire deosebită Maicii Domnului. În tradiția monahală, mai ales din cea athonită, s-a constatat că în mănăstirea unde se află şi o icoană făcătoare de minuni a Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, dragostea şi preacinstirea de care aminteam se contopesc într-o tainică şi intensă legătură spirituală, prin care monahii îşi leagă viaţa şi mântuirea de „viaţa” icoanei din care Maica Preacurată le veghează drumul către Împărăţia Cerurilor.


Întărind această mântuitoare rânduială, la Mănăstirea Neamţ se întâmplă acelaşi lucru de mai bine de şase veacuri. Icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni, existentă astăzi în mănăstire, a fost dăruită de către Împăratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448) la începutul domniei sale domnitorului Alexandru cel Bun al Moldovei, şi prin el Moldovei întregi. Iniţial fost aşezată în biserica Mirăuţi din Suceava, catedrala mitropolitană a vremii, apoi donată Mânăstirii Neamţ de către Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun, în timpul uneia din cele două domnii ale sale.


Sub mângâierile calde şi ocrotirea statornică a Născătoarei de Dumnezeu din icoana mult preţuită, cunoscută şi sub numele de Nemţeanca sau Închinătoarea, monahii din Neamţ şi-au dobândit limanul cel  liniştit al pocăinţei, s-au rugat, au muncit, neuitând să dăruiască „celei plină de dar” cuvenita preacinstire. Dragostea pentru Maica Domnului a fost reînsufleţită de Cuviosul Paisie Velicicovski, stareţul cu viaţă sfântă a marii lavre nemţene, care, venind din Sfântul Munte al Atonului împreună cu mulţi ucenici, a adus de acolo un nou suflu de credinţă şi simţire. Se ştie că  Sfântul Paisie, sporit duhovnicește în muntele Athos, a venit în Moldova în anul 1763. S-a stabilit mai întâi la Dragomirna apoi, pe 14 octombrie 1775, a venit la Mânăstirea Secu pentru ca, patru ani mai târziu, să primească împreună cu obştea sa, de la voievodul Constantin Moruzi, Mănăstirea Neamţ, al cărei stareţ a fost până la mutarea sa la cele veşnice,  15 noiembrie 1749. Cuviosul Paisie a făcut trei lucruri deosebite la Mănăstirea Neamţ: a înmulţit ceea ce a găsit în trăirea şi viaţa duhovnicească a călugărilor nemţeni; a agonisit ceea ce mai trebuia să adune şi anume manuscrise greceşti care trebuiau traduse în slavonă şi în română; a dăruit celor ce nu o aveau, spiritualitatea isihastă, plămădită, înmulţită în Sfântul Munte Athos şi intensificată aici, la Neamţ aşa cum făcuse la Dragomirna, dar și la Secu.


  Evlavia Cuviosului Paisie şi a ucenicilor săi pentru Ocrotitoarea Mănăstirii Neamţ s-a  vădit și prin statornica preocupare  cu  care ei au tălmăcit din vechi hrisoave greceşti fie slujbe dedicate Maicii Domnului, fie scrieri închinate vieţii şi minunilor ei. Spre exemplu, monahul Alexa Zuferen – copist, a tradus din limba greacă, în anul 1785, lucrarea „Canon de rugăciune către Născătoarea de Dumnezeu la Pavecerniţa Mică”. 


Nu trebuie trecută cu vederea nici sensibilitatea ce izvorăşte din axioanele compuse de către călugării nemţeni şi psalmodiate în faţa icoanei făcătoare de minuni. Iată câteva exemple în acest sens: protopsaltul Iosif Moldoveanu, din Mănăstirea Neamţ (~1745-1830), Nichifor Kantuniari (~1750-1820), Visarion Protopsaltul, Duhovnicul (~1794-1844). Toţi aceştia au compus cântări deosebite pentru Împărăteasa Cerurilor, cântări care aşteaptă să fie redescoperite şi intonate cu aceeaşi aleasă simţire lăuntrică, insuflată odinioară de către cei ce le-au plămădit.


Tradiţia evlaviei deosebite a continuat la Neamţ şi după ce Cuviosul Paisie şi ucenicii săi s-au mutat la Domnul, manifestându-se nu doar cultic, ci și printr-o serie de tipărituri. Astfel, în anul 1924, în tiparniţa Mănăstirii Neamţ, a văzut lumina zilei o carte mult folositoare şi ziditoare de suflet, numită „Din minunile Maicii Domnului”, carte tipărită după un manuscris adus de la Schitul Românesc Prodromul din Sfântul Munte Athos. Titlul complet al cărţii este următorul: „Din minunile  cele mai presus de fire ale Prea Sfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi Pururi Fecioarei Maria, care puţine sunt din cele nenumărate minuni ce s-au scris  de feluri de dascăli cu bune ştiinţe de sfintele scripturi, de Agapie şi alţii. Şi care tălmăcindu-se după limba veche grecească pe limba noastră românească, spre folosul sufletesc, la anul 1820 de Ieromonahul Rafail Protosinghelul”. Nouă ani mai târziu, în 1933, iscusitul librar al Mănăstirii Neamţ, monahul Gamaliil Păvăloiu, a alcătuit şi tipărit o altă carte dedicată Maicii Domnului, cu titlul „Viaţa Prea Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu şi istoricul Sfintei Sale Icoane”. Nici talazurile vremurilor zbuciumate ale războaielor, nici  strâmtorarea regimului totalitar nu au izbutit  să stingă credinţa monahilor şi a credincioşilor faţă de Maica Domnului.  Cu aceeași nețărmurită dragoste se înalță rugăciuni și cântări închinate celei pline de har, dar se și tipăresc cărți ziditoare de suflet care adună în  strălucitoare buchete  minuni ale Maicii Domnului, veritabile licăriri ale iubirii nesfârșite de mamă, izvorâte din mila și îndurarea  Preacuratei Fecioare cu care ne veghează viața.


Aș vrea ca aceste rânduri să fie socotite și un îndemn la lectură. Citirea minunilor Maicii Domnului ne hrănesc duhovnicește, ne întăresc credinţa, ne luminează viaţa și ne îndeamnă să  ne amintim de minunile pe care Preamilostiva Maică  le-a săvârșit  și în viața fiecăruia dintre noi, făcându-ne să  înţelegem şi să simţim  mai  profund taina vieţii şi adormirii Născătoarei de Dumnezeu exprimată concentrat în troparul sărbătorii: „întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit de Dumnezeu Născătoare.”


 


 

Concediul de odihnă și șomajul duhovnicesc
Data: ( 06.08.2012 )

                                                                                                                                                                                                Arhim. Mihail Daniliuc

 

Vara  auzim tot mai des referiri la  noțiunea de concediu. Potrivit dicționarului explicativ al limbii române concediul este  intervalul de timp determinat în care salariații sunt scutiți, în mod legal, de a veni la locul de muncă și a presta munca, primind pentru tot acest interval remunerația bănească cuvenită. Nu ne mai întrebăm de ce angajații au nevoie de  aceste zile de odihnă prelungită. Studiile făcute de specialiști au demonstrat necesitatea rânduirii unor perioade de relaxare, tihnă și recuperare în vederea sporirii randamentului la locul de muncă.  Atât timp cât omul muncește potrivit unui program riguros și constant, sigur este mai mult decât evident că are nevoie și de o perioadă din an în care să-și refacă forțele în vederea unei eficiențe profesionale crescânde. Pe de altă parte concediul aduce și o rupere de ritm absolut necesară oferind mai mult timp și pentru activități dedicate dezvoltării personale. Totodată concediul duce sau chiar readuce, familia și viața personală în prim plan. Avem cu toții tendința de a ne aglomera și concentra tot timpul în jurul profesiei, a planificărilor, a unei concurențe obsesive. Într-un mod firesc, majoritatea planurilor personale converg către cifre care stabilesc noi provocări în viața profesională. Perseverența cu care stăruim asupra acestor reușite și cu care ne realimentam având noi provocări, dorințe, ne conduce către un cerc vicios, din care putem ieși numai făcând un pas înapoi. Așa cum pictorul se depărtează din când în când de șevalet pentru a-și putea aprecia și examina opera în întregul ei, așa și noi, avem nevoie de momentele de rupere de ritm, de detașare pentru a ne reevalua viața, obiectivele și a trăi o vreme fără povara scadențelor.  Prin urmare, ca prilej de trăire intensă, de odihnă, de evaluare, concediul este nu numai binevenit, dar chiar absolut necesar.

Chiar și Dumnezeu după cele șase zile în care a creat lumea, în a șaptea s-a odihnit. Oare a obosit Dumnezeu?  Desigur că nu, dar prin aceasta Domnul  ne atrage atenţia că ziua de odihnă este nu doar un repaus fizic ci, şi o celebrare a Lui ca Făuritor al nostru şi al întregului univers, este ziua în care  ne amintim și ne arătăm recunoștința față de Ziditorul întregii făpturi. Dumnezeiescul Pavel, Apostolul, spune că ziua de odihnă, a fost umbra lucrurilor viitoare, ( Coloseni 2,17) adică un indicator spre odihna desăvârşită care a venit în persoana Mântuitorului Hristos care ne și îndeamnă: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.” (Mat 11:28-30). Din acest punct de vedere am putea stabili o minimă concordanță între ziua săptămânală de odihnă și concediu de odihnă.

O cugetare românească veche spune că odihna este recompensa muncii. Cu alte cuvinte nu este nimic rău, ba chiar recomandat să te odihnești, să te relaxezi atât timp cât muncești. Problema apare în altă parte. Ce înțeleg oamenii prin concediu de odihnă?  În genere, excursii, destindere, plajă, mare, munte, bagaje, fotografii, călătorii, mese copiase sau chiar o  aplecare mai mare asupra problemelor casnice. Nimic rău în asta, dar câți se gândesc oare să folosească perioada concediului și  pentru o refacere a puterilor duhovnicești, o plimbare prin minunata lume duhovnicească, o relaxare la umbra scrierilor biblice sau patristice referitoare la viață și la sensurile ei? Câți își propun să-și „bronzeze” ființa la Soarele dreptății - Hristos Dumnezeu, raportându-și viața la învățăturile Lui mântuitoare? Cine mai are timp ca în concediu să se desfăteze la o masă copioasă, la ospățul mântuirii, oferit cu  aceeași mărinimie de Sfânta noastră Biserică?  Pe masa bucuriei așteaptă Pâinea Vieţii  aburindă pentru a le dărui mesenilor Veşnicia, iar în potirul aurit stă solemn Vinul cel dătător de Viaţă! Și să nu credeți că nu va fi bine la acest festin duhovnicesc. La masă slujesc Îngeri înveşmântaţi în lumină celestă, care stropesc masa cu miresmele tămâiei şi umezesc tacâmurile în mierea harului dumnezeiesc. Tot ei încântă pe meseni cu fragmente din partituri angelice neștiute de pământeni. Ce festin regal ne pregătește Mântuitorul Hristos, iar noi  alegem de multe ori prânziri banale.

Despre călătorii ce să mai zicem! ne mai fascinează un pelerinaj pe la mănăstiri, sau la locurile sfinte ori la bisericile care dețin sfinte relicve ori icoane făcătoare de minuni?  Mai știm că, aflându-ne în pelerinaj, dorim să ne întâlnim cu Dumnezeu și că,  de fapt suntem pe cale cu Cerescul Părinte, căci și El se află într-un nesfârșit pelerinaj căutându-ne fără contenire pe fiecare dintre noi? Vasăzică în concediu ne putem odihni și altfel, pe lângă relaxarea fizică căutând să ne odihnim și sufletele în Hristos. În genere poți fi odihnit fizic, dar interior să trăiești o necontenită frustrare, un nesfârșit zbucium. Dar dacă vom căuta cu prioritate odihna, pacea cea dinăuntru, cu siguranță că și în exterior ne vom simți în armonie cu toate. Dacă-l vom ruga pe Hristos să ne odihnească întreaga ființă în marea sa iubire cu adevărat vom simți puteri fizice crescânde pentru încă un an de activitate.

 Am voit să abordez tema prezentă gândindu-mă la perioada imediat următoare, luna august, când foarte mulți angajați primesc concediu. La începutul lui gustar începe și binecuvântatul post închinat Adormirii Maicii Domnului. Adesea am auzit invocându-se pretextul plecării în concediu pentru nerespectarea zilelor de postire dedicate alesei Împărătese, mai înaltă decât Cerurile. Ce ușor ne eschivăm, ce lesne găsim pricini  care să ne justifice comoditatea, șomajul duhovnicesc! Dacă și Maica Domnului ar găsi cu aceeași ușurință pretexte ca să nu ne mai poarte în mila și iubirea ei  atunci am vedea cu adevărat  ce înseamnă viața noastră fără ocrotirea ei.

Carevasăzică mergerea în concediu nu ne scutește de îndatoririle față de sfânta noastră Ortodoxie. O plecare la  mare sau într-o  stațiune balneoclimaterică  nu ne degrevează de la postire, de la rugăciune. Și acasă și la serviciu și în excursie și la mare și la munte și pe vapor și în avion, acasă sau plecați prin îndepărtatele cotloane ale lumii suntem, sau trebuie să rămânem fideli credinței noastre dreptmăritoare. Să găsim timp să ne hrănim și duhovnicește prin rugăciune și lectura cărților sfinte. Se cuvine, de asemenea, să optăm pentru alimentația specifică postului căci concediul  nu înseamnă îmbuibare, înstrăinare și uitare de Dumnezeu. Problema este să dorim ca timpul rezervat repaosului fizic să fie folosit și pentru a găsi odihnă sufletelor noastre. Adevărata odihnă ne-o dă Hristos. El și-a luat acest angajament. Noi doar trebuie să-L căutăm, să-I spunem să-I arătăm poverile noastre.  Așa procedând vom trăi  și ne vom bucura de un veritabil concediu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


 

Ținuta estivală, o etalare sau o sfidare a valorilor creștine
Data: ( 10.07.2012 )

                                                                                                Arhim. Mihail Daniliuc

Nerăbdătoare parcă ca niciodată, anul acesta vara a devansat rânduielile calendarului  toropindu-ne încă de la începutul lui mai cu temperaturi specifice lunii iulie. Iar, acum în plină lună a lui cuptor simțim cu toții că într-adevăr aceasta își merită pe deplin numirea. O fi efectele mult trâmbițatei încălziri globale sau o recompensă a Cerului pentru gerurile năprasnice și viscolele nemilostive de astă iarnă?  Numai Domnul  le știe pe toate. Cert este că simțim din ce în ce mai mult săgeți ca de foc aruncate cu nemiluita din soarele incandescent către plăpândele vietăți pământene. Lighioanele au încercat să se adapteze din mers la aceste vremuri ca de cuptor,  dar și oamenii încearcă o neîntârziată acomodare la noile condiții  și prin ținuta vestimentară. Dacă în sezonul rece s-a urmărit în chip deosebit protejarea organismului de iuțimea gerului, lăsând în plan secundar estetica ținutei, vara pare a fi perioada cea mai propice pentru a răzbuna frustranta îmbrăcăminte a iernii. Dar în această efervescență uităm adesea că hainele și înfățișarea exterioară sunt martori tăcuți dar vizibili, nu doar ai statutului social și economic, ci și ale valorilor religioase și morale pe care pretindem a le avea. Unii se îmbracă opulent încercând prin straie „de firmă”, luxoase, să arate că sunt bogați și că își pot permite să cheltuiască sume extravagante pentru a arăta bine, nu  numaidecât pentru ei, ci mai ales pentru alții sau, chiar căznindu-se să ascundă prin ținută multe carențe comportamentale și culturale, fac din vestimentație o preocupare obsesivă și excesivă. Cu toții am depistat astfel de stânjenitoare situații și discrepanțe jenante între limbaj sau comportament, raportate la ținuta vestimentară. Alții, cred că adoptând o îmbrăcăminte neglijentă, chiar murdară,  își vor „etala”  profunda lor smerenie, simplitate, vrând să pară că sunt atât de preocupați de cele spirituale încât au uitat să-și primenească straiele. Și unii și alții că au uitat esențialul: dreapta socoteală, discreția, dar și datoria de a purta grijă de trup, care este menit să devină templu al Duhului Sfânt așa cum glăsuiește dumnezeiescul Pavel, Apostolul. De aceea ar fi bine să alegem calea de mijloc neuitând îndemnurile Sfinților Părinți să fim echilibrați în toate și să arătăm și prin ținută că iubim  mai mult veșmintele cele dinăuntru, virtuțile după îndemnul Sfântului Apostol Petru ( I Petru 3, 3-5). Rămân memorabile îndemnurile Sfântului Apostol Pavel către femei referitoare la ținuta vestimentară, sau la podoabe,  (I Timotei 2, 9-10), dar aceasta nu înseamnă că bărbaților le este îngăduit să poarte orice și oriunde. Unde mai pui că de la o vreme încoace cu o nefirească sinchiseală unii bărbați copiază gesturi și comportamente feminine: pedichiură, vopsirea părului, purtarea în exces a bijuteriilor. Toate acestea trădează că în viața lor nu Dumnezeu este cel mai iubit și mai slăvit ci, propriul lor trup. Este neplăcut să vezi  mai ales vara grupuri de turiști  bărbați și femei care intră în biserici îmbrăcați extravagant sau indecent,  sumar ca pentru un picnic sau o promenadă pe faleză în pantaloni scurți, maieu,  papuci de casă, etc.

 

Carevasăzică  zicerea populară, nu haina  îl face pe om,  este pe deplin adevărată. Nu haina îl face pe om, dar uneori contribuie la imaginea noastră  înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Aș spune că suntem ceea ce purtăm. Aceasta înseamnă ca înfățișarea exterioară este o mărturie vizibilă a valorilor noastre creștine. Nu putem spune că ne este indiferent cu ce și cum ne îmbrăcăm, chiar și atunci când canicula ar fi o scuză  să purtăm haine cât mai sumare deoarece modul cum arătăm poate fi o reverberație a ceea ce avem în suflet, a credinței noastre. Locuința, mașina, înfățișarea exterioară, folosirea timpului și a banilor, a calităților sau chiar lipsurilor, totul reflectă cum a decurs întâlnirea noastră cu Mântuitorul Hristos, cum trăiește El în noi, dacă Hristos ne-a schimbat viața, comportamentul, atitudinea față de viață, de bucuriile sau de neajunsurile ei, dacă avem zugrăvită în mintea noastră corect scara valorilor pe care dorim să ne înălțăm duhovnicește.

Când ne întâlnim cu Cerescul Mântuitor și după ce sălășluiește în ființa noastră prin Sfintele Taine ale Bisericii,  El nu umbrește neputințele noastre și nici nu le cosmetizează, ci ne curăță deplin de ele, trudind dinăuntru. Or, tocmai înnoirea interioară se reflectă și în alura noastră exterioară.

Nimic de zis, înfățișarea exterioară nu trebuie să  fie neglijată, dar poate deveni importantă în măsura în care vom reuși prin ea să arătăm  „vestimentația” noastră interioară, podoabele  bunelor virtuți. Nu doresc ca aceste cuvinte să fie considerate o judecată. Nu e vorba de impunerea anumitor reguli, ci doar aș vrea să atrag  atenția  asupra unor curente care par a deveni reguli pentru tot mai mulți dintre semenii noștri. Cu toții avem aceeași țintă, Cereștile locașuri. Doar că unii se pot afla la început de drum, alții avansați pe calea cea dreaptă, alții, dimpotrivă, pot străbate drumuri spinoase și înnoroite. Să nu uităm că în itinerarul nostru către mântuire ne aflăm pe diferite trepte de înţelegere. De aceea este bine să nu uităm cuvintele dumnezeieștilor scripturi care fac referire la felul de a fi și de a arăta prin toate manifestările noastre exterioare că suntem fiii Celui Preaînalt. Cât privește schimbarea stilului vestimentar ar fi de preferat să fie un rezultat a convertirii sufletului de către iubirea lui Dumnezeu, nicidecum o  chestiune de bonton sau una impusă de anumite reguli.  Dacă ne dorim să trăim fiecare clipă în prezenţa lui Dumnezeu trebuie să luptăm ca înfăţişarea noastră exterioară să devină martor tăcut şi fidel al apartenenței noastre la credința dreptmăritoare. Ea va transmite omenirii că noi trăim pentru a-L slăvi pe Dumnezeu şi nu pe noi înşine.

Vasăzică, decența, sobrietatea, cumințenia, s-ar cuveni să fie trăsături de bază în ceea ce privește stilul vestimentar atât al femeilor cât și al bărbaților mai ales vara când, din pricina temperaturilor ridicate, invocând lejeritatea, se pierde măsura.  Sfântul Atanasie îndeamnă:  fii smerit şi măsurat în mâncare, îmbrăcăminte, în fapte şi în gândurile  tale ca să nu mânii pe Domnul”.

 

 


 

Ștefan cel Mare în opera lui Mihail Sadoveanu
Data: ( 04.07.2012 )

Îngerul a venit să cerceteze pe robul lui Dumnezeu Ştefan-Voievod cel Mare şi Sfânt

Arhim. Mihail Daniliuc

Ziua de 2 iulie a fiecărui an ne prilejuieşte tihnite clipe să ne amintim de figura luminoasă a Domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt, un luptător jertfelnic pentru demnitatea credinţei şi a neamului nostru, un ctitor darnic şi harnic  care şi-a turnat chipul lui Hristos Dumnezeu  în bronzul inimii sale incandescente după dorul de Cer şi ţară. S-au scris studii, s-au organizat simpozioane în care s-au subliniat virtuţi, dar mai ales lucrarea harului Duhului Sfânt în zbuciumata-i viaţă pământească, evidenţiindu-i-se  domnia Sa glorioasă  precum şi alesele  lui înfăptuiri. Totuşi niciodată nu va fi îndeajuns. Mai este loc să găsim  noi mărturii şi slove alese despre măritul Ştefan al Moldovei. Astăzi vă propun să le culegem din literatură; romanul Viaţa lui Ştefan cel Mare, de Mihail Sadoveanu.  „Ceahlăul literaturii române”  a realizat multe portrete ale domnitorilor bătrânei Moldove: Ştefan cel Mare, Petru Aron, Ioan Vodă cel Cumplit, Vasile Lupu, Ştefan Tomşa, Petru Şchiopul, Gheorghe Duca, Grigorie Ghica, Ieremia Movilă, Cuza Vodă şi alţii. Ştefan cel Mare se distinge ca fiind cel mai puternic şi mai iubit, dar şi mai impresionant construit, dintre toţi eroii sadovenieni.

În  romanul Viaţa lui Ştefan cel Mare, autorul  face o atentă şi documentată expunere a vieţii legendarului domnitor. Se ştie că Sadoveanu era un meticulos cercetător al vechilor hrisoave, aşa încât putem considera această carte drept o istorie romanţată a domniei lui Ştefan cel Mare, bazată pe documente. Însă, pe lângă izvoadele istorice, prozatorul a mai avut o sursă de inspiraţie:  îl avea în suflet pe bine-credinciosul său voievod, aşa cum îl are şi-l poartă în taina inimii orice român fascinat de istorie şi legendă. Aşa se explică patosul cu care romancierul a lucrat la amintita carte. Profira Sadoveanu, fiica scriitorului, destăinuia la un moment dat împrejurările în care tatăl ei a scris-o. Tămâia casa foarte des şi mai ales camera unde scria, aducându-şi mai multe icoane pe care le aşeza lângă un portret ce-l înfăţişa pe Ştefan Voievod. Pentru a întregi ambianţa medievală l-a rugat pe vlădica Nicodim de la Neamţ să-i împrumute un pocal din vechime cu care servea apa sau vinul  la masă.  Astfel, în odaia sa de scris, ticsită cu clituri de cărţi, spiritul lui Ştefan cel Mare învia în sufletul literatorului ca o măreaţă nelinişte. Această stare aducea fiori de taină şi lumină pe care îi regăsim în paginile cărţii scrisă nu atât cu condeiul, cât mai ales cu inima. Pe lângă firul epic, pe lângă informaţiile biografice legate de viaţa lui Ştefan cel Mare, este demn de reţinut faptul că scriitorul foloseşte mai multe sintagme care fac referire la viaţa duhovnicească a omului de stat, Ştefan, culminând cu afirmaţia din finalul cărţii în care Sadoveanu „proclamă” ceea ce poporul drept-credincios a simţit dintotdeauna, sfinţenia ilustrului domnitor: „…îngerul a venit să cerceteze pe robul lui Dumnezeu Ştefan-Voievod cel Mare şi Sfânt.

Ataşamentul paradigmaticului domnitor faţă de valorile cele nepieritoare, credinţa în Dumnezeu şi dragostea faţă de Biserica neamului său, se vede chiar de la începutul domniei. Mitropolitul Teoctist nu este nepăsător faţă de persoana care va conduce politic poporul lui Dumnezeu din Moldova. De aceea, participă cu boierii şi târgoveţii la primirea voievodului în locul numit Direptate. Şi nu doar a  asistat la primire, ci l-a încoronat şi miruit, semn că Dumnezeu l-a ales şi   l-a uns să fie domn al Ţării Moldovei. De altfel, întreg romanul este puternic ancorat în lumea eclesiastică. Numele divinităţii apare de peste o sută de ori  în întregul fir epic al cărţii. Întâlnim pagini întregi desprinse parcă din sinaxare sau eroi cărora scriitorul le-a aşezat în grai cuvinte înţelepte din cărţile Sfintei Scripturi.  Iată câteva pasaje  din roman în care  domnitorul Ştefan este zugrăvit ca om smerit, credincios şi temător de Dumnezeu:

„..în seara de vineri, măria sa Ştefan a descălecat în Baia, la sfânta slujbă a Îngropării Aerului. După rânduiala creştinească ţinuse post desăvârşit întreaga zi. Îndrăznise a lua numai puţină apă la asfinţitul soarelui. Înghenunchind la uşa bisericii, sub sfântul simbol, măria sa a mulţumit  cu umilinţă pentru kobândă. Preoţii l-au blagoslovit şi i s-au plecat.”

„…boieri dumneavoastră, Domnul Dumnezeu va îngădui să nu mor mâine, nici la anul. Până atunci vă rog să binevoiţi a vă bucura la această masă în ziua domniei mele, dată sub ocrotirea sfântului arhidiacon Ştefan, patronul nostru. Dar să nu uităm a da în orice clipă laudă Atoţiitorului.”

„… zise măria sa:  < Dumnezeu stă, iar oamenii trec căci înaintea ochilor Celui etern mia de ani e ca ziua de ieri şi ca o strajă de noapte. Şi viaţa muritorilor e ca un vis, ca iarba ce răsare dimineaţa şi înfloreşte, iar seara se taie şi se usucă. Aşa ne mistuim noi de mânia Ta, Doamne, şi pierim în faţa urgiei Tale. >. Îmbrăcându-se în strai de mire, Domnul Ştefan murmura stihirile Psalmistului, pătrunzându-se de veninul mâhnirii lor şi căutând totuşi în ele sprijin pentru înfricoşatele încercări ce-l aşteptau.”

Exemplele pot continua. Toată cartea este  înţesată cu astfel de pilde care ne întregesc tabloul luminos al unui domnitor care şi-a făcut din credinţa în Dumnezeu o neînvinsă platoşă. Vă îndemn să le regăsiţi lecturând în întregime romanul, care de ceva vreme a fost trecut în uitare, pe nedrept.

Prozatorul îşi încheie scrierea prezentând clipele cele din urmă ale măritului Voievod, atunci când Dumnezeu a dat semn ca sufletu-i să fie eliberat de mucenicia acestei vieţi, spiritul lui rămânând  în lucruri şi-n înfăptuiri, încercând să ne călăuzească pe căile viitorimii.

De la mutarea sa la Cer, Moldova îi poartă pecetea dragostei neţărmurite. S-au prefăcut hotare, s-au perindat generaţii şi generaţii. Pretutindeni au rămas locaşurile sfinte pe care el le-a ridicat întru slava Celui Preaînalt, dar şi relicvele cetăţilor de apărare, ale căror ziduri au fost martore la actele de  vitejie a lui Ştefan şi a oştenilor săi, care şi-au dăltuit numele în conştiinţa neamului nu doar pe pietre de pisanii sau în prăfuite cronici, ci mai ales cu al lor sânge mucenicesc pe zidurile voievodalelor fortăreţe.

Semnele Măriei Sale  se văd într-un vad de ape,  într-un pisc de stâncă sau  într-o ruină de pe un colnic. De peste cinci veacuri această putere domneşte în toate cotloanele  ţinutului învederându-ne că din locaşurile cele nepieritoare, Ştefan cel Mare şi Sfânt veghează necontenit acest petic de pământ românesc, numit Moldova.


 

Să ne amintim de domnul sau doamna „Trandafir” a copilăriei noastre
Data: ( 26.06.2012 )

Arhim. Mihail Daniliuc

 

Azi, ca un sfânt dintr-o icoana veche,
Blând îmi răsai cu fața ta blajină,
Cu zâmbet bun, cu ochi cuminți și limpezi,
Strălucitori de lacrimi și lumină
.”

 

În fiecare an, pe 29 iunie, îi cinstim pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel , iar îndată, la finele cireșarului, îi proslăvim pe toți Sfinții Apostolii care au luminat lumea prin lumina dumnezeieștii Evanghelii. Legat de această sărbătoare în anul 1927, la București, s-a pus temeliile AGIRO - Asociația Generală a Învățătorilor din România, care și-au stabilit sediul, poate nu întâmplător, pe strada Sfinții Apostoli nr. 14, București. A fost data la care asociația nou constituită fixa tradiția împământenită din bătrâne vremuri ca în 30 iunie să fie serbată Ziua Învățătorului din România. Inspirată și înțeleaptă decizie! Asemenea Sfinților Apostoli ei, învățătorii, au trudit și trudesc spre a lumina și descoperi frumuseți ale spiritului în sufletele nevinovaților învățăcei care pășesc și astăzi ca și noi oarecând pe băncile școlii cu sfială, cu teamă de necunoscut, dar și cu încrederea strecurată în plăpândele lor suflete de învățătoarea, învățătorul, care îi primește în clasă, îi ordonează în bănci, pregătindu-i astfel pentru patru ani de muncă, de cercetare, de bucurii, de poticneli, dar și bune nădejdi întru izbândă. De-a lungul anilor, prin munca sa, învățătorului i-au fost recunoscute, deși uneori măcar formal, meritele. Fiind supranumit în timp dascăl, apostol, învățător, profesor, omului de la catedră i s-a dedicat o zi în care inimile noastre se îndreaptă către cel care a vegheat la urcușul nostru către OM, omenie, la cel care prin truda sa, prin atenția și prin sensibilitatea cu care se ocupă de puiul de om și-a dobândit în sufletul fiecăruia dintre noi primul loc alături  părinți - tata și mama, învățător și învățătoare.

 De ce și-au ales această zi de celebrare  învățătorii de odinioară? Toți cei 12 Apostoli ai Domnului nostru Iisus Hristos s-au nevoit a răspândi, până la marginile lumii, dreapta credința creștină, și a vesti tuturor neamurilor pământului pe Hristos-Dumnezeu, chemându-le pe toate la lumină și mântuire. Și învățătorii sunt tot un fel de apostoli, de trimiși. Cu aceeași râvnă, cu aceeași devoțiune ei sunt chemați să risipească întunericul din noi și lumineze suflete făcând din catedra școlii un veritabil „altar” de jertfă. Răbdare, stăruință, îngăduință, măiestrie  sunt  doar câteva din  ofrandele pe care  învățătorii le așează cu generozitate pe acest altar al școlii. Regimul comunist nu „a arestat” Ziua Învățătorului. Cu toate că sărbătoarea a fost desprinsă de semnificația religioasă, totuși înțelepții dascăli au știut să păstreze legătura dintre actul educației și misiunea apostolică consfințită de prăznuirea celor 12 Sfinți Apostoli ai  Mântuitorului Hristos.

După 1990 s-a tot încercat a se stabili alte date pentru a omagia pe dascălul școlii românești fără succes, cred, căci  acestea au fost și sunt încercări palide de a desprinde cultura de cult. Dar se uită că impactul extraordinar între cult și cultură a creat de-a lungul istoriei poporului român valori inestimabile, care confirmă odată în plus  că o credință sprijinită de cultură poate da naștere unei cândva nesperate simbioze. La fel, o cultură plămădită în vatra credinței și frumuseții spirituale a unui popor, sprijină credința, năzuințele duhovnicești ale acestuia. Deși distincte cele două noțiuni se întrepătrund și se conțin reciproc. Cei care sunt responsabili cu inconsecvența serbării zilei Învățătorului au uitat sau poate că nici nu știu zicerea unui mare gânditor, A. Rademacher: „die Seele Kultur ist die Kultur der Seele” (sufletul culturii este cultura sufletului).

Fiindcă se apropie această binecuvântată zi vă invit să ne amintim de icoana blândă a învățătorului, învățătoarei noastre, „domnul sau doamna Trandafir”  care a înseninat  copilăria fiecăruia dintre noi. De aceea am și început aceste rânduri cu  emblematicele versuri ale poetului Octavian Goga. Da! învățătorul este ca un sfânt dintr-o icoană veche. Oricâte mari funcții am avea, oricâți bani și bunuri am acumula, oricât de celebri am fi, rămânem tot învățăcei ai doamnei sau domnului  învățător. Luați de iureșul acestei lumi, de grijile atât de mari  și obsedante uităm să ne mai amintim de cei care odinioară  ne-au purtat mâna stângace pe foaia neprihănită învățându-ne să așternem pe ea graiul dulce românesc. Acum câțiva ani am fost chemat să slujesc la înmormântarea unei învățătoare din urbea Iașului. Era o bună prietenă a profesoarei mele de română  din școala generală pe care o cunoscusem și eu. Era pogorâtă parcă dintr-o altă lume. Un chip blajin și cuminte, cu mulți ghiocei pe sub tâmple venerabila învățătoare purta cu sine povara unei frumoase slujiri a învățământului românesc. În drum spre capitala culturală a Moldovei îmi imaginam că va fi foarte multă lume. Sute de foști elevi vor veni să o conducă către Cer pe cea care, odinioară i-a condus  către lumină. Vă mărturisesc că, intrând în biserică,  am trăit un dublu sentiment de tristețe. Pe lângă întristarea firească pricinuită de o vremelnică despărțire, m-a cuprins și o profundă mâhnire, dar și indignare. Rudele, câțiva vecini, colegi și foarte puțini foști elevi străjuiau catafalcul  cândva apreciatei dăscălițe. În cei peste 30 de ani de slujire  acea învățătoare a  avut mulți  novici, care probabil că nici nu mai știau sau nici nu mai erau interesați de viața, bucuriile sau mâhnirile doamnei lor învățătoare, care în acea zi a fost de două ori înmormântată: la propriu, coborâtă în pământ, iar în chip figurat, cufundată în uitare și ignoranță  de elevii ei.

Dacă aruncăm o scurtă privire în literatură vom găsi dovezi neclintite de iubire și recunoștință pentru dascălii școlii. Să ne amintim câteva dintre aceste icoane de lumină și frumusețe: Aron Pumnul pe care Mihai Eminescu îl numește luceafăr și dalbă stea. Apoi, cine poate uita pe Domnul Trandafir, celebrul învățător a lui Mihail Sadoveanu? Romancierul, cu arhicunoscuta-i măiestrie, i-a creionat un memorabil tablou prin cuvinte alese: „…ca domnul învățător au fost poate mulți. Și toți, dragă prietene, când te gândești bine, au fost niște apostoli, care au îndurat sărăcie și batjocură, care au trecut printr-un vifor de nemulțămiri și vorbe grele, și care totuși au izbutit să-și împlinească cu bine menirea. Domnul nostru ne-a învățat rugăciuni, ne-a învățat cântece așa de frumoase pentru copilăria și sufletele noastre; ne-a învățat să credem în trecutul și vrednicia noastră; ne-a învățat multe lucruri de care aminte nu ne mai aducem, dar care au rămas în fundul sufletului nostru ca semințe ce au înflorit bogat mai târziu.” De asemenea, în poezia Dascălul, Octavian Goga, aduce învățătorului un sublim omagiu  căci, „prin potopul veacurilor negre/ ne-a luminat cărările pribege.”  La fel, Ion Creangă,  în memorabilele  Amintiri, face pomenire  cu emoție de primul său învățător, bădița Vasile, „un holtei zdravăn, frumos și voinic”. Poate că de aceea, mai târziu, ilustru povestitor, la răscruce de drumuri, va alege să slujească  nu doar la altarul Bisericii, ci  și la cel al școlii, devenind el însuși un iscusit învățător.

Așadar, să ne amintim de cei care ne-au sădit  sămânța cunoașterii  în suflete. Să le batem  la ușa sufletului cu o floare a recunoștinței, iar dacă  s-au mutat  în Cereștile locașuri  să le aprindem o lumânare care, cred că imită cel mai bine  viața și  misiunea unui dascăl: arde ca să facă lumină în jur.

Celor care slujesc aceste „jertfelnice” ale culturii și educației românești le așez lângă inimă cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „nu există artă mai frumoasă decât arta educației. Pictorul sau sculptorul fac figuri, fără viață, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură și oamenii, se bucură și Dumnezeu și le doresc   aducă cât  mai multe bucurii lui Dumnezeu și oamenilor prin  chipurile pline de viață  și scânteietoare pe care le modelează în  sufletele școlarilor.      

 


 

La înmormântarea lui Eminescu
Data: ( 19.06.2012 )

                                                                                                                   Arhim. Mihail Daniliuc

 

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”

 

            Aşa îl vedea un contemporan pe Eminescu şi aşa îl văd şi eu cu ochii minţii pe cel care ne-a făcut să ne simţim mândri că Dumnezeu a hărăzit să fim plămădiți din acelaşi neam cu el.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   Pe 15 iunie se împlinesc 123 ani de când neînţelesul poet a ferit perdeaua acestui veac, croindu-şi drum către înălţimi celeste. Aici, în poiana liniştii, la Vovidenie, ca în fiecare an, îi vom face slujba parastasului, şi după îndătinata rânduială liturgică, vom intona Lumină lină, cântare pe care poetul a îndrăgit-o, lăsând prin testament să i se cânte la ceasul vremelnicei despărțiri. Pe o filă de Ceaslov un ieromonah nemțean lăsa posterității o adnotare impresionantă. L-a spovedit și împărtășit pe Eminescu. Era în Postul Nașterii Domnului a anului 1887, pe când poetul se afla la ospiciul de la Neamț. Duhovnicul a mai scris în acea consemnare: „… după spovedanie, mi-au sărutat mâna şi au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult ca în fiecare seară la Agafton cântarea Lumină lină”.

Dacă iubim pe scriitorii care ne-au făcut viaţa mai frumoasă, ne-au mângâiat clipele de singurătate prin măiestritele lor rânduri, dacă-i iubim, zic, se cade să-i „troienim” nu doar cu dulci amintiri, simpozioane şi colocvii; să-i purtăm nu doar în calendarul cultural al naţiei, ci şi într-un pomelnic al inimii şi, de ce nu?, chiar în cel de la dumnezeiasca Liturghie. Este, cred, cea mai convingătoare dovadă de nesfârşită recunoştinţă să ne rugăm şi pentru mântuirea lor. Și scriitorii au nevoie de mântuire.

Din prinosul de recunoștință pentru Eminescu și opera sa s-au născut și aceste rânduri închinate celui pe care Dumnezeu l-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour din marea de amar”. Ce să scriu despre Eminescu? decât că este în tot în toate ce e românesc! Că a purtat în generosu-i suflet toată durerea și obida, dar și toată măreția, sensibilitatea și frumusețea sufletului românesc. Aș vrea totuși să mă opresc la un aspect mai puțin cunoscut din viața-i zbuciumată, dar și la dramaticul epilog al poetului neferice.

 Pentru că suntem în preajma zilei în care comemorăm moartea lui Eminescu, ar fi interesant ne amintim de participarea acestuia la o înmormântare şi nu la una oarecare, ci chiar la cea a mamei lui.

Vi-l puteţi închipui pe Eminescu jelind? A făcut-o cu cea mai deplină simţire. La mijlocul verii lui 1876, suferinţa mamei lui s-a acutizat. Raluca Iurașcu era bolnavă de cancer. Înaintea praznicului Adormirii Maicii Domnului, pe 13 august, a adormit şi maica lui Emin. Răvăşit, cu ochii cei negri ca tăciunele, acum inundați de amare lacrimi, Eminescu îşi plângea mama. A făcut-o lângă sicriu, dar şi pe urmă, când, după spusele sătenilor din Ipoteşti, venea la ţintirim, stând în prelungă reculegere, parcă încercând să ajungă în meditaţie şi recunoştinţă umbra celei din care pornise. A înmuiat pana în lacrimi şi a scrijelit cu ea pe hârtie câteva stihuri îmbibate în doruri nesfârșite:

„Pe maică-mea sărmana atâta n-am iubit-o

Şi totuşi când pe dânsa cu țărână-a acoperit-o,

Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă

Şi aş fi vrut cu dânsa să mă puie-n groapă [...]

Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramă

Şi rătăcit la minte strigam unde eşti, mamă ?

Priveam în fundul gropii şi lacrimi curgeau râu

Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu.”

Peste 13 ani Eminescu avea să fie şi el acoperit cu pământul reavăn din cimitirul Bellu. Despre sfârșitul neînțelesului poet nu se știu prea multe. Cert este că stihuitorul și-a prevăzut clipele cele din urmă. De exemplu, în poemul Mai am un singur dor și-a prevestit sfârșitul în singurătate. Așa a și fost. În noaptea de 15 spre 16 iunie, joi spre vineri, drumul atât de zbuciumat din scurta-i viață s-a sfârșit. Nu intrăm în polemica acuzelor și cauzelor morții poetului. Singur Dumnezeu le știe pe toate și le va judeca după nesfârșita-I milă și înțelepciune. Neîndoielnic este că nimeni din cei apropiați nu s-a aflat la căpătâiul suferindului scriitor și nici un medic sau gardian nu a fost martor al clipei tulburătoarei treceri. S-a stins în singurătate. Poate că nimeni nu a fost vrednic să-i vadă trupul ostenit de suferințe cum rămâne în pace, pe când sufletul și-a croit cărare spre drumul cel anevoios al înălțimilor. Singură poezia i-a fost alături. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, în lucrarea Cartea trecerii, boala şi moartea lui Eminescu, afirmă că în halatul poetului mort s-au găsit două strofe, probabil ultimele sale versuri compuse în durere și deplină revelație. Unul din catrenele găsite suna așa: Atâta foc, atâta cer/ Atâtea lucruri sfinte/ Peste’ntunericul vieţii/ Ai revărsat, părinte! La un simpozion dedicat lui Eminescu, carismaticul părintele Galeriu, interpretând teologic aceste ultime versuri, a conchis: „teologii români ai vremii nu s-au ridicat până la gândul exprimat, aici şi în alte texte, de poet. E chiar semnificaţia ultimă a sacrificiului eminescian primit nu pentru sine, ci pentru neamul său”.

Și-a dorit Eminescu să moară așa de tânăr? Cu siguranță nu! Într-una din însemnările sale, poetul își prevestea 78 de ani de viață. Cât de multe ar fi realizat! Câte stihuri ar mai fi așternut pe hârtie, câte gânduri și frământări nu ar mai fi scris în presa vremii! Câte nu ar mai fi făcut Eminescu de ar fi trăit cât își dorea! Domnul, se pare, a avut cu el un alt plan. L-a luat exact la jumătatea drumului pe care îl visa.

De cu seară, pacientul se plângea doctorului de gardă că se simte năruit. Erau ultimele sale cuvinte rostite. Medicul l-a sfătuit să se liniștească, pentru ca să poată adormi. Ba mai mult, i-ar fi înmânat un pahar cu lapte prin vizeta ușii de metal prin care-l privea cine știe cu ce sentimente, poate de milă, poate de rutină, poate de iritare că i-a tulburat seara cu vreo dorință banală. Nu avea de unde să știe sărmanul curant că era ultima dorință, ultima zvâcnire, cea din urmă tristă constatare care parcă rezuma totul: toate ale acestei lumi s-au năruit. Eminescu își începea drumul către Demiurg. Medicii dimineața au constatat decesul și au dispus un fel de necropsie. I-au scos creierul pe care l-au trimis la laboratorul Babeş pentru analize. Au lucrat grosolan căci în sicriu, capul poetului era înfășurat cu o bandă neagră care-i acoperea și o bucată din cândva luminoasa-i frunte. Doctorul Marinescu de la laboratorul Babeş va scrie mai târziu unui ziarist ieșean care-l rugase să-i dea informații despre rezultatele analizei creierului defunctului poet: „din nefericire nu aș putea să vă dau multe informații în privința creierului marelui și nefericitului poet Eminescu. Crierul mi s-a adus de la Institutul Șuțu într-o stare de descompunere, care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluțiunilor. Creierul era într-adevăr voluminos, circumvoluțiunile bogate și bine dezvoltate și prezenta ca leziuni microscopice o meningită localizată în lobii anteriori”.

Parcă cu o nefirească grabă, Eminescu fu așezat în mormânt sâmbătă. Nu ştim ce a împiedicat oficierea slujbei de înmormântare după Sfânta Liturghie slujită dimineață în biserica Sf. Gheorghe cel Nou, acolo unde a fost depus sicriul în care zăcea, „nemuritor și rece” Eminescu. Din singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi, se observă că unii aveau în mâini umbrele. Să fi plouat aşa de tare încât s-a amânat slujba? Augustin Z. N. Pop, în cartea Pe urmele lui Mihai Eminescu, spune că acea zi a fost ploioasă şi mohorâtă. Era, pesemne, manifestarea tristeţii naturii care a vărsat lacrimi.

Apropiații, puținii prieteni, dar și cei închipuiți, mulți studenți și elevi ai Școlii Normale de Institutori din București, precum și nelipsiții curioși au înțesat biserica și curtea acesteia. Presa vremii scria că o doamnă din Moldova, îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de flori „nu mă uita”! Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit, l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe grele, Veronica Micle. Șapte coroane, din partea Academiei Române și a câtorva cotidiane, străjuiau sicriul. Pe una din ele scria: „din partea amicilor”. Gest frumos, dar care ascunde în spatele lui o ciudată prietenie. Același autor, A. Z. N. Pop, într-o interesantă carte dedicată vieții lui Eminescu, prezintă un manuscris din Biblioteca Academiei Române care conține o listă a acestor prieteni de-ai poetului, care, mișcați de o profundă compasiune, au făcut chetă pentru cumpărarea coroanei. Galanții donatori erau nume sonore la acea vreme în lumea politică, mari latifundiari, proprietari de edituri și tipografii, cu mari disponibilități bănești care le permiteau să cumpere nu doar o coroană, ci poate un întreg cartier din Bucureștiul de atunci. Și cu toate acestea abia au catadicsit să cheltuiască fabuloasa sumă de 270 de lei pentru florile de pe catafalcul lui Eminescu. Tabelul chiar prezintă o promisiune neonorată a unui mare politician al vremii. Într-o confesiune tulburătoare, poetul spunea cu ceva timp înainte de a fi fost fulgerat de moarte: „…o singură fericire ar renaşte in sufletul meu, dacă aş putea să ascund nedreptatea. Posteritatea nu vreau să afle că am suferit de foame din cauza fraţilor mei. Sunt prea mândru în sărăcia mea”. Ce „prieteni” generoși a avut Eminescu!

Sicriul, acoperit într-o pânză neagră, purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de Maiorescu, pentru care defunctul suferise atât de mult. Slujba înmormântării a fost oficiată de un singur preot care, la final, nu a rostit obişnuitul necrolog. Răspunsurile la strană au fost date de corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul din adevărații amici de-ai poetului. G. D. Scraba, în cartea Amintirea lui Mihai Eminescu, afirmă că la finalul slujbei corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei Mai am un singur dor, asistența fiind profund marcată de melodie, dar mai ales de stihuri, care acum deveniseră parcă un dangăt de clopot ce bătea cadențat la ușa sufletelor celor prezenți. Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul”. Spicuim din el câteva cuvinte: „… acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”. După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Belu. Sicriul a fost așezat într-un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care însoțea pe Eminescu pe ultimul drum al acestei vieți până la bolțile veșniciei, se aflau: Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetii (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentați de marcă ai vieții culturale și politice a vremii. În fața Universității s-a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Reputatul profesor de filozofie, Dimitrie August Laurian, a rostit un scurt cuvânt evidențiind activitatea jurnalistică a poetului. Între altele vorbitorul a spus: „…avem dinaintea noastră un cadavru în care a trăit o comoară de gânduri. Materia își urmează prefacerea sa în nesfârșit”. Condoleanţele studențimii adunate în număr mare au fost rostite de tânărul Gheorghe Calmuschi, originar din „Betleemul” lui Eminescu. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui ce era dus către cimitir: „…Şi noi care te-am iubit şi te-am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi-l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”. Trista adunare a pornit apoi pe Calea Victoriei către locul dinainte pregătit în cimitirul Bellu, parcela 9, unde Eminescu a fost coborât în reavănul pământ pentru a se odihni o vreme. Era spre seară. Soarele cobora către amurg, parcă vând să imite asfinţitul celui ce ne-a ajutat să înțelegem bătaia inimii, să cunoaștem alte lacrimi, să deslușim resorturile cele mai adânci ale existenței, să trăim doruri nesfârșite și iubiri celeste. Nu găsesc cuvinte potrivite de încheiere. Las versul eminescian să o facă și să redea o fărâmă din taina clipei:

„Şi când se va întoarce pământul în pământ,

Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?

Cântări tânguitoare prin zidurile reci

Cerşi-vor pentru mine repaosul de v e c i.”

 

 


 

Sfinții , doctori rezidenți ai Taumaturgului Desăvârșit, Hristos Dumnezeu
Data: ( 11.06.2012 )

Arhim. Mihail Daniliuc

Prima duminică de după Rusalii este închinată de Sfânta noastră Biserică cinstirii tuturor sfinților care din veac au plăcut lui Dumnezeu, confirmând prin această venerare de obște că rolul prezenței și lucrării Duhului Sfânt în lume este acela de a face pe oameni după chipul lui Hristos, adică de a-i face sfinți. Prezența sfinților într-o Biserică, confirmă că acolo lucrează Duhul Sfânt și acea Biserică arată drumul cel drept care duce la mântuire.

 Anul acesta este dedicat Tainei Sfântului Maslu și îngrijirii bolnavilor. De aceea vă propun să privim pe sfinți din această perspectivă: doctori rezidenți ai lui Hristos Dumnezeu, desăvârșitul Taumaturg al  sufletelor și al trupurilor noastre căci  atunci când preotul  miruiește pe credincioși cu untdelenm sfințit în cadrul sfintei taine rostește o frumaosă rugăciune în care spune așa: „Părinte Sfinte, doctorul sufletelor şi al trupurilor, Care ai trimis pe Unul‑Născut Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, să vindece toată boala şi să răscumpere din moarte, tămăduieşte pe robul Tău acesta (N) de neputinţa trupească şi sufletească ce l‑a cuprins şi‑l dă să vieze prin harul Hristosului Tău; pentru rugăciunile Preacuratei stăpânei noastre, Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria; cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci; cu folosirile cinstitelor, cereştilor celor fără de trup puteri; pentru rugăciunile cinstitului, măritului, proorocului înaintemergătorului Botezătorului Ioan; ale sfinţilor, măriţilor şi întru tot lăudaţilor apostoli; ale sfinţilor, măriţilor şi bunilor biruitori mucenici; ale sfinţilor şi de Dumnezeu purtătorilor noştri părinţi; ale sfinţilor şi tămăduitorilor fără de arginţi Cosma şi Damian, Chir şi Ioan, Pantelimon şi Ermolae, Samson şi Diomid, Mochie şi Anichit, Talaleu şi Trifon; ale sfinţilor, drepţilor şi dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana şi cu ale tuturor sfinţilor Tăi.

De ce invocă Biserica pe sfinți pentu dobândirea sau redobândirea sănătății, de vreme ce Hristos este numit Doctor al sufletelor și al trupurilor noastre? Domnul are nevoie de ajutoare? Vom încerca un posibil răspuns. Vieţile sfinţilor nu sunt altceva decât viaţa Mântuitorului cadențată, mai mult sau mai puţin, în diferite moduri, în fiecare sfânt. Hristos cel Unul, este prezent în sfinții cei mulți căci „Cel ce se sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc, dintr-Unul sunt toţi” (Evr. 2,11). Sunt nenumărtate cântări din cultul Bisericii noastre care ne deslușesc în chip lămurit că fiecare sfânt este o fidelă oglindă a lui Hristos, iar viețile lor adeveresc opera mântuitoare și vindecătoare a Lui. Găsim  tropare, imne, condace, icoase  din slujbele sau acatistele unor sfinți care, atunci când grăisc despre  viața și lucrarea lor, de fapt vorbesc de Hristos, nerupând nici o clipă această legătură, sfinții devenind astfel râuri de revărsare în lume, a harului dumnezeiesc. Bunăoară, în slujba sfinților doctori  Chir și Ioan, prăznuiți la sfârșitul lui ghenar, se zice așa: „Primind dumnezeiescul dar al vindecării, fără de plată tămăduiţi bolile sufleteşti şi trupeşti, mai marilor fără de arginţi. Pentru aceasta, Hristos, prin voi dând credincioşilor sănătate, după vrednicie, strălucitori adevăraţi a toată lumea v-a arătat. Pe Acela rugaţi-L, să izbăvească sufletele noastre.”

Să ne amintim că Domnul i-a chemat la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi și le-a împărtășit puterea Sa de tămăduire făcând din ei doctori după asemănarea Sa. Această putere a fost transmisă apoi tuturor apostolilor şi tuturor celor care, prin viaţa lor plină de asceză, s-au făcut asemănători lui Hristos. Așadar, sfinții tămăduitori au împrumutat puterea de vindeca de la Hristos. Dar, El, Hristos,  rămâne singurul Doctor desăvârșit.

De ce am abordat această problemă?  Se observă de ceva vreme o evlavie mare la unii sfinți tămâduitori, la moaștele sau icoanele lor. Nimic rău în asta, desigur, evlavia poporului  devine peste un timp un „sinod infailibil” al conștiinței și credinței luminate și inspirate de Duhul Sfânt. Dar această evlavie trebuie să fie una chibzuită și corect înțeleasă. Oricât de mare ar fi evlavia la sfinții tămăduitori, oricâte acatiste am citi în fața icoanelor lor să nu uităm că Hristos Dumnezeu le-a împărtășit din puterea Sa tămăduitoare, din mila și îndurarea Sa pentru lume. Așadar sfinţii nu pot vindeca decât în numele lui Hristos, ei fiind numai mediatori. Sfântul Apostol Petru, zice mulţimii care îl văzuse săvârşind o tămăduire minunată: „De ce staţi cu ochii aţintiţi la noi, ca şi cum, cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble ? [...]. Prin credinţa în numele lui Iisus Hristos, pe acesta, pe care îl vedeţi şi îl cunoaşteţi, l-a întărit numele lui Hristos” (Fapte 3,12,16). Sfântul Atanasie cel Mare, spune despre dumnezeiescul părinte Antonie: „Prin el, Domnul a tămăduit pe mulţi.” Tot sfântul Atanasie relateaază despre obișnuințaSfântul Antonie care, atunci când săvârşea o minune, mulţumea întâi lui Dumnezeu. El le reamintea bolnavilor, că puterea de a vindeca nu este a lui, nici a nimănui altcuiva, ci, acest fapt Îi este rezervat doar lui Dumnezeu. Cei vindecaţi erau învăţaţi să mulţumească lui Dumnezeu şi nu lui Antonie. Însuşi Antonie precizează: „N-am această putere de a vindeca [...] eu, nevtrednicul. Tămăduirea este lucrarea Mântuitorului; El Se milostiveşte în tot locul, spre cei ce-L cheamă. Domnul Şi-a plecat urechea la rugăciunea mea şi Şi-a arătat iubirea Sa de oameni, descoperindu-mi că va tămădui.”

Carevasăzică, sfinții ducându-şi viaţa în Hristos, au ajuns să facă ceea ce a făcut Hristos, deoarece, prin puterea Lui, ei au devenit vindecători: „Toate le pot, în Hristos Cel ce mă întăreşte”, spune apostolul neamurilor. Ce generos și măreț  este Domnul ! El nu păstrează în mod egoist puterea Sa vindecătoare precum un vraci doritor de renume și de bani, ci o dăruieşte tuturor celor care au înţeles că, El este „Calea, Adevărul şi Viaţa” şi au urmat Lui chiar și prin moarte. Mai sunt oare sfinți taumaturgi ca în timpurile din trecut!? Singur, Domnul știe. Noi, însă, simțim mila, iertarea și iubirea sfinților din Cer prin icoanele sau moaștele lor adeverindu-ni-se astfel că puterea lui Hristos nu se poticnește în faţa morţii şi nici în faţa oricărui alt impas. De aceea, vindecările şi minunile, săvârşite de sfinţi după moartea lor,  constituie o dovadă că obârşia lor este din cer, că destinația finală a omului este aceea de a fi locatar în Împărăția  Sfintei Treimi.  

Dacă se vor mai întreba unii, de ce avem nevoie de mijlocirea sfinţilor, pentru ca Hristos să ne ajute sau să ne tămăduiască? le răspundem  cu nemuritoarele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: Sfinții sunt prietenii lui Hristos, casnicii Lui. Cum ar putea Mântuitorul să nu asculte şi să nu împlinească rugăminţile unor prieteni, devotaţi Lui până la moarte? Și nu doar că-i ascultă, ci, Darnic fiind Stăpânul, le și dăruiește harul Său tămăduitor, pe care sfinții, la rândul lor, deveniți prin rugăciunile noastre prieteni cu noi, ni-l împărtăşesc şi nouă, spre slava desăvârșitului Vindecător al sufletelor și trupurilor noastre.


 

Dumnezeu văzut prin ochii de copil
Data: ( 01.06.2012 )

Ceea ce nu trăieşti la timp, nu mai trăieşti niciodată. Nimic nu mai izbutim să facem pentru a ne  reîntoarce în copilărie fizic, dar putem să devenim asemenea pruncilor duhovnicește.

                                                                                                    Arhim. Mihail Daniliuc

Ziua de 1 iunie este un prilej binecuvântat să vorbim despre copilărie, neuitând cuvintele Mântuitorului: „Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Marcu, 10, 15).

Cum este văzut oare Dumnezeu prin ochii unui copil? Voi încerca un posibil răspuns.

Dar înainte de aceasta să rememorăm clipele învăluite în fumul dulcilor amintiri din anii copilăriei cu toate bucuriile şi căutările inerente, care închid în taina lor raze de lumină şi pete umbroase, fascinaţie şi nostalgie, dar mai ales leagănul aducerilor aminte. Vibraţiile lumii înconjurătoare, voalate în întâmplări petrecute la hotarul înţelegerii parcă ne adeversec spusele unui gânditor: copilăria este o lume de miracole şi de uimire, a creaţiei scăldate în lumină, ieşind din întuneric, nespus de nouă, proaspătă şi uluitoare. Cu adevărat, reacţiile afective ale unui vlăstar de om în faţa realităţilor vieţii sunt plăcute rememorări ce se pierd în noaptea timpului. Totul în copilărie era fascinant. Bunăoară primăvara, printre cireşi singuratici potopiţi de floare, totul era verde, inclusiv ecoul văilor. Vara mă aflam aievea într-o lume fabuloasă în care cerul umed şi albastru îl regăseam oglindit în privirile senine ale camarazilor de joacă, iar adierile moleșite de căldură tolăneau îndelung, uitând parcă să mai răcorească zăpușeala săgeților de foc trimise cu nemiluita de soarele incandescent. Toamna era o altă primăvară în care fiecere frunză părea o floare, iar bruma ce cădea în dimineţile reci şi aspre ale melancolicului anotimp o vedeam ca o spumă de argint ce acoperea grădinile. Vântul mi se părea o fantasmă care ofta şi se tânguia, iar furtuna, un balaur care rupea şi sfârteca nourii negri care se abăteau asupra satului nostru. Când ningea nu uitam spusele unei povești: îngerii își lasă din penele lor albe să acopere urâtul pe pământ.

Umblau pe atunci poveşti, istorii şi oameni care astăzi nu mai sunt. Bunicii mei au plecat la Domnul până să mijesc eu ochii, dar a avut grijă Părintele Ceresc să gust şi eu din vraja poveştilor spuse de bătrâni. Creangă, Sadoveanu, Petre Ispirescu şi alţi iscusiţi povestitori mi-au fost bunici. Ei mi-au făcut copilăria să fie acel paradis în care aş dori să mă întorc oricând.

Şi tot la vârsta cea nevinovată l-am cunoscut pe Dumnezeu. Îmi aduc bine-aminte! Era o imagine cu totul specială. Dumnezeu era aşa de aproape de mine! Îl simţeam cum îmi zămbeşte din icoană, Îl vedeam pe dumnezeiescul prunc Iisus aşa mic ca mine, şi mă simţeam tare bine în preajma Lui. Ce n-aş da să mai am aceleaşi curate simţăminte ca în vremea prunciei. Nici o barieră, nici un nor, nici un gând întunecat nu erau între mine şi Dumnezeu. În zilele cele de demult nu citisem încă dogme, nu aflasem despre credinţe deşarte, nici istoria Bisericii nu o cunoşteam, nici despre duşmanii ei nu aveam la ştiinţă, nici vieţile şi scrierile sfinţilor nu le remarcasem şi totuşi mă simţeam aşa de bine şi de aproape în tovărăşia lui Dumnezeu. Îmi devenise un Prieten. Mama şi bunica  m-au adus mai aproape de El, chiar  în Casa lui, biserica din sat. Simţeam şi trăiam fără să-mi pun multe întrebări, fără să-mi pese de grijile cotidiene. Duminica era o adevărată sărbătoare nu doar pentru că părinţii mei  nu mai mergeau la muncă, ci pentru că mă întâlneam iar cu lumea ca de basm a celor sfinte. În biserică totul căpăta dimensiuni de poveste. Preotul, îmbrăcat în veşminte strălucitoare parcă aducea  înaintea ochilor mei taina şi frumuseţea de dincolo. Nimic material nu a rămas din acele imagini ca de legendă. Dangătul clopotului părea o misterioasă chemare şi parcă într-o nevinovată joacă îşi schimba glasul devenind când tânguitor, când vesel şi neastâmpărat, urcând până sub ştreaşina cerului. Fumul de tămâie din biserică se făcea ca nişte trepte ce mă ducea într-o lume neştiută. Lumânările scânteiau şi aruncau către mine dulci raze de lumină. Cu zvon de cântec, zurgălăii de la cădelniţă mă făceau atent să ridic capul ca să mă mângâie Dommnul pe frunte. Aşa îl vedeam eu pe Dumnezeu şi cele ale casei Lui în vremea copilăriei mele.

Gândindu-mă la acea lume de poveste în care Dumnezeu îmi era atât de aproape, înţeleg mai bine acum cuvintele Mântuitorului de ce trebuie să fim precum copii ca să putem avea părtăşie cu El. Îndoiala, păcatul, patima, falsitatea, orgoliul, minciuna, perfidia, toate te rup de curatul veşmânt al purităţii şi te aruncă în tenebroasele cărări ale depărtării şi însingurării de Dumnezeu. O cugetare latină spune: Singula de nobis anni praedantur euntes (Fiecare an ia în scurgerea sa ceva de la noi).  Ce-i drept  ne şi aduce, dar expresia reţine mai ales că ne ia. De ce? Pentru că ceea ce nu trăieşti la timp, nu mai trăieşti niciodată. Nimic nu mai izbutim să facem pentru a ne  reîntoarce în copilărie fizic, dar putem să devenim asemenea pruncilor duhovnicește. Nu este imposibil. Hristos nu ne putea cere ceva utopic. Dacă a spus-o El, atunci cu siguranţă că se poate. Şi nu doar ne-a poruncit, ci ne-a arătat şi calea pe care sfinţii au urmat-o făcându-ni-se tuturor pildă. Am învăţat de la ei că prin iertare şi iubire, necurmate rugăciuni şi milostenie, post şi lacrimi de pocăinţă, spovedanie şi împărtăşanie cu dumnezeieştile taine putem să redobândim curăţenia veşmântului sufletesc, haina luminoasă primită la sfântul Botez  şi păstrată neprihănită în anii copilăriei.  Nu este o opţiune, ci o condiţie sine qua non care, împlinită ne va face locatari ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi totuşi, e greu să fii copil!


 

Eu cu cine votez ! ?
Data: ( 30.05.2012 )

                                                                         Arhim. Mihail Daniliuc

La fiecare dumnezeiască Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare preoții citesc în taină mai multe rugăciuni de o profunzime teologică și o frumusețe literară de excepție  compuse de marele ierarh capadocian. Într-una din ele Sfântul Părinte spune: „Pomenește Doamne pe conducătorii  pe care i-ai rânduit să  stăpânească pe pământ; încununează-i pe dânșii cu arma adevărului, cu arma bunăvoinței, veghează asupra capului lor, întărește stăpânirea lor, dăruiește-le adâncă și statornică pace, pune în inimile lor gânduri bune pentru Biserica Ta și pentru tot poporul Tău, ca în liniștea lor viață pașnică și netulburată să trăim.” Și în Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur  găsim  aceleași rugăciuni înălțate pentru autoritățile lumești. De această dată autorul mai cere de la Domnul ca „în liniștea lor viață pașnică să trăim în toată cucernicia și curăția.” De ce Sfinții Părinți au arătat atenție  față de ocârmuirea politică?  Pesemne au observat că prin viața, credința și convingerile lor liderii politici pot influența climatul spiritual, cultural și social-economic dintr-o comunitate. Din scrierile Sf. Vasile observăm că deși nu era întotdeauna de acord cu acțiunile autorităților, niciodată nu le-a negat legitimitatea. Mai mult, pentru a arăta chiar necesitatea cârmuitorilor în societatea omenească, sfântul părinte face o paralelă între modul de a trăi și a se organiza a oamenilor cu cel al stupului de albine, care locuiesc împreună, muncesc împreună, dar permanent viețuiesc sub conducerea unei mătci, a unei autorități, în fond. Și tot Sfântul Vasile cere cârmuitorilor să-și exercite autoritatea cu demnitate și în deplină conformitate cu voia lui Dumnezeu.

De ce am voit să aduc în discuție acest subiect?   Într-una din dimineți am găsit lipite câteva afișe pe unul din gardurile așezământului nostru. Mi-am zis: a început campania electorală!  Pornește „belșugul” de bannere agățate, lozinci risipite pe panouri și garduri, portavoci mobile, mitinguri electorale, adeziuni exprimate cu patos prin anumite mijloace mass-media. Sunt realități care, vrând, nevrând, ne colorează existența și care, chiar dacă nu suntem adepții unor mișcări sau partide politice, trebuie să le suportăm. Toate acestea anunță că în scurt timp vom fi chemați să ne alegem pe cei care vor dirigui destinele orașelor și satelor noastre în viitorii patru ani.  Dintru început voiesc să lămuresc o problemă, zic eu de căpătâi. Nu intenționez să stârnesc polemici, nu aș vrea ca aceste gânduri să fie socotite drept imixtiuni în sfera politicului, ci intenționez să evidențiez câteva idei despre modelul conducătorului, a liderului politic din perspectiva unor Sfinți Părinți, nădăjduind prin aceasta să putem face o  justă distincție atunci când vom participa prin votul nostru la formarea cârmuirii comunității unde viețuim.

În primul rând ne reține atenția câteva valori esențiale pe care dumnezeiescul părinte Vasile, le consideră fundamentale pentru cei ce guvernează și de aceea se și roagă lui Dumnezeu ca aceștia să fie încununați cu arma adevărului și a bunăvoinței, să aibă nețărmurită și statornică pace, mintea să le fie luminată de gânduri bune pentru Biserica lui Hristos și pentru obștea  pe care trebuie să o conducă cu demnitate și credincioșie. Și toate acestea nu pentru bunăstarea doar a lor, nici a partidului ce i-a promovat, ci pentru ca în liniștea lor, întreaga comunitate să trăiască viață pașnică și netulburată.  

Însă până la alegeri urmează o perioadă de lupte fratricide între unii membri ai comunității care aspiră la cârma ei. Dispute, polemici, acuze, declarații belicoase, reproșuri. De aceea este bine să nu uităm îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Vă rog, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos să nu fie în sânul vostru dezbinări; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi gând şi-n aceeaşi înțelegere” (I Cor. 1, 10).  Așadar, pentru Biserică însemnătatea cea mai înaltă este unitatea ei ca trup tainic al lui Hristos (Efeseni 1, 23), care poate influența  mântuirea omului. Ce bine ar fi dacă personajele politice ar pune deasupra diferențelor, disputelor şi încordărilor politice, pacea şi conlucrarea între oamenii, interesul comunității chiar dacă opiniile politice ale acestora sunt diferite. Am fost întrebat cu ceva timp în urmă de un credincios: părinte dacă  îmi voi depune candidatura pentru o funcție din administrația publică, greșesc? I-am răspuns: nu sunt canoane care ar restrânge acest drept laicilor. Nimic nu vă împiedică să  faceți parte din structurile legislative sau  executive ale unei comunități locale, comună, oraș  sau județ și nici în cele ce privesc structurile de conducere naționale. Ba, dimpotrivă! O astfel de implicare a laicatului ortodox dacă se face respectând învăţătura de credinţă a Sfintei noastre Ortodoxii, reprezintă una din formele misiunii Bisericii în societatea de astăzi atât de fragmentată și pândită cu sete nestăvilită de aprigul dușman al secularizării. Laicii pot şi sunt chiar chemaţi să-şi împlinească obligațiile civice, să participe la procese legate de prefacerea societății, să guverneze, toate urmărind același nobil scop amintit de Sfântul Vasile, ca poporul să trăiască în pace, fără tulburări și neliniști. Ar fi interesant de știut câți dintre ortodocșii practicanți sunt implicați în politică deoarece un politician trăitor al valorilor dreptei credințe este conștient că deciziile politice nu trebuie să favorizeze doar interese de grup, ci să fie promovate prin ele echitatea și iubirea aproapelui. Din păcate, se observă că unele legi poartă pecetea păcatului sau înlesnesc păcatul, lucru care arată șovăirea în credință și nesinceritatea unor oameni politici. Aceleași mădulare ale trupului tainic a lui Hristos, Biserica, pot fi membri în diferite mișcări sau partide politice. Este un adevăr ce nu trebuie să aducă în Biserică  tensiunea și polemica de pe scena politică, ci, dimpreună, toți să împlinească „politica” lui Hristos, adică să iubească pe aproapele ca pe sine însuși și să fie capabil să pună deasupra controverselor  politice interesul obștesc, neuitând că fără dăruire de sine și fără jertfă nu se poate împlini acest deziderat.   

Prin urmare, de se va întreba cineva precum  memorabilul personaj a lui Caragiale, eu cu cine votez?,  îl îndemn să înalțe rugăciuni către Părintele Luminilor de unde vine toată darea cea bună și tot darul desăvârșit  pentru ca votul lui să fie inspirat și binecuvântat și să nu uite povața Sfântului Apostol Pavel: „ Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă ( I Timotei 2, 1-2). Înțeleptul Solomon a rostit o remarcabilă cugetare care pare a fi foarte potrivită acestei perioade agitate: „Când drepții domnesc, se bucură poporul, iar când stăpânesc cei fără de lege, suspină" (Pildele 29, 2). Carevasăzică, stă în puterea poporului de va voi să suspine ori să  se bucure.

 

 


 

Hristos se înalță la Ceruri ca Cerul să coboare în sufletele noastre
Data: ( 26.05.2012 )

 

                                                                                                                        Arhim. Mihail Daniliuc

 

În fiecare an la patruzeci de zile după mântuitoarea Înviere a Domnului Hristos, toată suflarea moldavă se îndreaptă cu gândul şi mulţi chiar cu paşii către vestita lavră nemţeană, care a fost aşezată de vrednicii ei ctitori sub semnul Înălţării cu trupul la cer a Mântuitorului Hristos, dorind-i astfel un rol înălţător în viaţa Bisericii şi a credincioşilor din Moldova şi nu numai.

 Mănăstirea Neamţ se înveşmântează  an de an în straie de sărbătoare, după cum istoria multiseculară a voievodalei chinovii  ne-a confirmat-o  din cronici şi colb de pisanii, foşnet de strai voievodal şi omofor învechit în mierea harului dumnezeiesc. Vlădici și clerici,  voievozi și dregători,  monahi și mulţime de popor  şi-au unit rugăciunile către Cer din această cetate spirituală de mai bine de cinci veacuri, au mulţumit Domnului pentru binefaceri, îngemănându-şi nădejdile de mai bine. Sărbătoarea Înălţării Domnului ne spune tuturor că Mântuitorul Iisus Hristos a coborât pe pământ, S-a întrupat, a luat chip de om, a luat natura noastră, a sfinţit-o, a îndumnezeit Trupul Său, l-a înălţat la Ceruri, ca să ne arate nouă, oamenilor, că destinația noastră finală nu este mormântul, ci suntem chemați să trăim veşnic în iubirea Preasfintei Treimi, în Împărăţia Cerurilor. Domnul, prin aceasta, nu indică doar care este ținta noastră, ci ni se face itinerar și energie, ca și noi să sa ajungem  la această binecuvântată stare.

Dar  slăvitul Praznic al Înălțării Domnului se leagă  parcă în chip fericit de Mănăstirea Neamț, care devine eleona românismului (Sfânta Elena a construit pe Muntele Eleonului, lângă Ierusalim, de unde Hristos s-a înălțat întru slavă de pe pământ la Cer, o preafrumoasă biserică închinată praznicului, cunoscută sub numele de „Eleona”).

Slujbele religioase pricinuite de hram încep în ajun cu slujba de priveghere. Cete de pelerini veniţi de departe sau de aproape înconjoară altarul ridicat în  incinta mănăstirii, lângă măreaţa biserică ştefaniană,  descoperind lumina lină a întâlnirii cu Hristos prin  cântările de la slujba vecerniei, litiei şi utreniei. După priveghere liniştea se pogoară peste sfântul locaş. O linişte aparentă. Părinţii monahi, în frunte cu starețul lor, pregătesc cu meticulozitate ultimele detalii pentru ziua praznicului, iar credincioşii, deşi retraşi prin diferite unghere ale mănăstirii, încă stăruie în rugăciune dorind să-I spună Domnului tot păsul pentru care au venit la Neamţ din îndepărtate ţinuturi. La revărsatul zorilor cerul se luminează, aducându-şi obolul la strălucirea sărbătorii. Soarele pare mai luminos ca de obicei. Şi chiar este. Cu o sete nestăvilită îşi înmoaie razele în lumina credinţei ce licărește în sufletele miilor de credincioşi care, parcă iau cu asalt mănăstirea. Programul liturgic al zilei de praznic începe cu oficierea slujbei de sfințire a apei, săvârşită, după tradiţie în faţa aghiazmatarului, sub mângâierile calde ale Maicii Domnului din icoana făcătoare de minuni adusă aici în procesiune din biserica mare a lavrei. După ce pelerinii primesc binecuvântarea divină prin  stropirea cu aghiazmă, soborul de slujitori și poporul dreptcredincios intră în curtea mănăstirii și se îndreptă către locul special amenajat şi frumos împodobit cu flori şi perena cetină de brad amintindu-ne de frumuseţile veşnic vii ale sufletului, care-L caută pururea pe Dumnezeu, loc unde se oficiază dumnezeiasca Liturghie. Aici se produce parcă o minune. Cu ochii minții credincioșii devin martori la Înălțarea Mântuitorului la Cer, dar Duhul Sfânt, le mângâie  ființa  coborând Cerul  în sufletele lor.  

La fiecare hram al Neamțului trăiesc o negrăită emoție. De 18 ani văd aceeași mângâiere duhovnicească, aceeași evlavie, aceeași dispoziție spirituală a miilor de pelerini care vin să participe la bucuria  hramului și să „se petreacă” pe sub icoana Celei Preamilostive, Născătoarea de Dumnezeu. Ajungând la Neamț, ei înșiși devin bucuria  sărbătorii, primind binecuvântarea Hristosului  înălțat întru slavă de la pământ la Cer. O parte din pelerini urcă și dealul către smeritul schit al lavrei nemțene, Vovidenia, care stă pitit după colină ascunzându-se călătorului grăbit pentru a se descoperi  celui atent  în căutarea  clipei care se vrea a fi o tainică întâlnire cu Hristos  Dumnezeu, dar și cu Maica Sa Preasfântă, în cinstea căreia osârduitorii monahi  au durat aici locaș de închinare. Ajung și la Vovidenia, zic, după ce  împlinesc tradiția unui neistovit  pelerinaj făcut pe la Horaița, Agapia, Văratic, Secu, Sihăstria și apoi, de la Pripor, coboară  spre „mănăstirea mănăstirilor”, Neamț,  pe care o găsesc înmărmurită între atâtea veacuri. Poți citi în ochii lor o dulce osteneală. Deși, poate toropiți de drum și  de zăduful zilelor de drum, închinătorii  sunt încărcați precum harnicele albine de îmbelșugat nectar duhovnicesc. Adună cu ei din toate așezările monahale prin care au trecut pacea și binecuvântarea Cerului, iar la Neamț, ca o necesară încununare a trudnicei lor călătorii, primesc bucuria întâlnirii cu Hristos Cel Înălțat la Cer prin mijlocirea Duhului Sfânt. Privesc pe acești pelerini cu o bucurie nespusă, dar și cu o nevinovată curiozitate. Mă căznesc să regăsesc în chipurile lor pe vrednicii moldoveni de odinioară  imortalizați de cunoscutul romancier Mihail Sadoveanu într-una din cărțile sale de referință, Frații Jderi,  în care a realizat un tablou memorabil al unuia din hramurile veleatului XV la Neamț. Nu pot să nu vă aduc aici mărturie câteva slove scrise cu inegalabilă devoțiune de iscusitul literat asemenea unui cronicar neîntrecut: „ ...De Sfânta Înălţare, hram al ctitoriei Neamţu, se strânsese în preajma zidurilor şi în ogrăzile călugărilor mare număr de norod. Unii veniseră să asculte slujba, alţii ca să ieie binecuvântare ori naforă. Slujba dintăi se mântuise la biserica cea mare din cetăţuie, când toaca bătu din nou în turnul de la poartă, după care clopotul cel bătrân începu a suna rar, numai într-o dungă. Grămezile de oameni prinseră a se mişca neliniştite căci văzduhul primăverii s-a umplut deodată de freamătul clopotelor. Mulţimea s-a mişcat ca valurile. Se auzea chemări şi îndemnuri; urmă apoi o izbucnire de chiote. De pe zidurile mănăstirii, oameni de rând şi monahii făceau semne. Printre copaci rari, printre molizi, pe sub cireşi singuratici înfloriţi, se arătaseră oşteni călări cu straie colorate. Se mişcau prin puzderia de soare, micşoraţi de depărtare. Venea Măria Ştefan-Vodă la hramul sfintei Mănăstiri Neamţu.  Atunci soborul ieşi pe poarta cetăţuii având pe prea sfinţitul vlădică Iosif în frunte, în odăjdii. După soborul cuvioşilor monahi, urmau boieri ai ţinutului şi slujitori domneşti. Clopotele porniră cu mai mare zvon, când, în aceleaşi poieni cu molizi şi cireşi înfloriţi, se arătă alaiul cel mare. Cei de pe ziduri şi din turn cunoscură, în acea depărtare, numai calul alb al măriei sale şi numai fulgerarea gugiumanului său împodobit cu pietre de olmanz...”.

 

 


 

Despre minciună și valențele ei
Data: ( 19.05.2012 )

Despre minciună și valențele ei

De ce mint oamenii? Ce este minciuna si cum este ea posibila inauntrul moralei crestine? Mentionand celebrul paradox al mincinosului, Sfantul Apostol Pavel aduce aceasta tulburatoare intrebare pe primul plan al eticii evanghelice. Scriind lui Tit, pe care il asezase episcop in Creta, Sfantul Apostol ii atrage atentia asupra insusirilor morale pe care trebuie sa le aiba noii hirotoniti, carora le cere o formatie ferma si pe care acestia n-o puteau dobandi decat "tinandu-se de cuvantul cel credincios al invataturii" (Tit I, 9), al Sfintei Evanghelii. Numai astfel noul pastor poate fi "destoinic sa indemne la invatatura cea sanatoasa si sa mustre pe cei potrivnici".

Sfantul Apostol avea puternice motive ca sa-l avertizeze energic asupra felului de a fi al cretanilor, pentru ca aici era locul unde se practica un relativism moral unic in felul sau, dublat de un relativism filozofic care ducea la ruinarea oricarui principiu de gandire creatoare si la ruinarea oricarei norme morale. "Unul dintre ei, chiar un prooroc al lor, a rostit: cretanii sunt pururea mincinosi, fiare uracioase, lenesi si mancaciosi. Marturia aceasta este adevarata, pentru care pricina mustra-i cu asprime, ca sa fie sanatosi in credinta. Si sa nu dea ascultare basmelor iudaicesti si poruncilor unor oameni care isi intorc fata de la adevar" (Tit I, 12-14). Dumnezeiescul Apostol avea certitudinea ca acestora "li s-a spurcat si mintea si cugetul. Ei spun tare ca stiu pe Dumnezeu, dar cu faptele lor il tagaduiesc" (Tit I, 15-16).

 

Sfanta Scriptura prezinta minciuna ca realitate, inca de la inceputuri:

1. Satan minte pe Eva ca nu va muri daca va manca din fructul oprit (Facere III, 4); el "din inceput este omorator de oameni" si tatal minciunii" (Ioan VIII, 44).

2. Cain minte (Fac. IV, 9).

3. Avraam minte ca Sara este sora lui, desi ea ii era sotie (Fac. XII, 13); era sora de tata si nu de mama Fac. XXII, 2; XXII, 12).

4. Rebecca (Fac. XXVII, 11-29)

5. Rahila (Fac. XXXI, 25);

6. Fratii lui Iosif comit o grava si prelungita minciuna ca sa-l faca pe Iacob sa creada ca Iosif a fost mancat de fiare (Fac. XXXII, 37)

7. Iuda sustine minciuna chiar fata de Iosif (Fac. XLIV, 20).

8. Sotia lui Putifar minte jetc.

In Noul Testament:

1. Satan minte cand pretinde ca este stapanitorul lumii acesteia (Luca IV, 6).

2. Irod minte (Matei II, 8).

3. Evreii mint ca Domnul Iisus scoate demonii cu ajutorul lui Belzebut (Matei XII, 24).

4. Ei mint cand declara ca-L cunosc pe Domnul ca pacatos (Ioan IX, 24)

5. Martorii mincinosi care denatureaza vorbele Domnului (Matei XXVI, 61)

6. Sfantul Petru minte cand il reneaga pe Domnul (Matei XXVI, 69-75)

7. Paznicii mormantului primesc bani ca sa minta (Matei XXVIII, 13-15).

8. Anania si Safira mint (Fapte V, 2-9)

9. Evreii mint impotriva Sfantului Apostol Pavel (Fapte XXI, 28).

Exemplele acestea - si se mai pot da si altele - sunt indeajuns sa arate ca minciuna era practicata curent. Legea divina insa o interzice: "sa nu furati, sa nu spuneti minciuna si sa nu insele nimeni pe aproapele sau" (Levitic XIX, 11; cf. Isus Sirah VII, 13-14). intre "lucrurile pe care le uraste Domnul" se numara "limba mincinoasa, martor mincinos care spune minciuni" (Pilde VI, 16-19 si, XII, 22). "Nu va mintiti unul pe altul" (Colos. III, 9; Efes. IV, 25; Iacob III, 14). Ratiunea pentru care se dau aceste dispozitii categorice este constatarea ca "tot omul este mincinos" (Psalm CXV, 2), iar minciuna este mortala: "gura mincinoasa aduce sufletului moarte" (Intelepciunea lui Solomon I, 11).

Vechiul Testament formuleaza interdictii si amenintari. Noul Testament nu numai ca admite si adopta interdictia si amenintarea, dar obliga pe crestin la o perfecta sinceritate (Matei V, 37), dupa supremul exemplu dat de Mantuitorul insusi, care totdeauna a grait "adevarul" (Ioan VIII, 40; XVIII, 20; XVIII, 37), El fiind Adevarul absolut (Ioan XIV, 6).

Prezenta minciunii si a mincinosilor - din Sfanta Scriptura, care pare contradictorie, se datoreste "slabiciunilor omenesti", si faptului ca Sfanta Scriptura nu vorbeste numai despre sfinti si de cele sfinte, lucruri pe care numai cititorii sfinti le-ar intelege, ci Sfanta Scriptura il priveste pe om asa cum este, aratandu-i insa icoana omului cum trebuie sa fie pentru ca cititorul abia pornit pe calea care duce la Dumnezeu, s-o poata pricepe cat mai bine. Afirmatiile Sfintei Scripturi ln privinta aceasta trebuie sa fie luate circumstantiat si nuantat de la caz la caz, avand in vedere aspectul lor conventional si relativ.

Sfintii Parinti au sesizat complexitatea problemelor pe care le pune minciuna si au facut remarcabile eforturi ca sa le afle dezlegarea pe cale de interpretari teologice, de subtile disociatii filozofice, de patrunzatoare analize psihologice si de exortatii moralizatoare, ramase pana astazi fundamentale in ceea ce priveste psihologia minciunii si mincinosului si cu privire la aspectele filozofice si teologice.

Clement Alexandrinul, pornind de la premisa ca filozofia este un "pedagog" care indrumeaza pe pagani catre Hristos - in felul in care legea Vechiului Testament este un astfel de "pedagog" pentru evrei - el isi insuseste in linii generale, parerea lui Platon despre minciuna, pe care o adapteaza punctului de vedere crestin, subliniind indeosebi aspectul normativ. Dupa Platon zeii glumesc, dar nu mint, pentru ca minciuna este inutila pentru zei, insa pentru oameni ea este utila ca medicament "si ca mijloc de aparare publica cand republica este atacata de dusmani, in cazurile cand sunt in joc cauze generale cetatenesti, dar in cazurile individuale este oprita". Clement, ca si Origen, incuviinteaza aceasta atitudine dupa care minciuna e permisa "ca medicament". In urma lor, Sfantul Ilarie preconizeaza o seama de rezerve, dar recunoaste ca sunt imprejurari in care "minciuna este necesara".

Sfantul Ioan Gura de Aur isi indreapta atentia asupra aspectului moral al minciunii. Comentand locul de la Matei VII, 15, cand Mantuitorul previne pe ucenicii Sai sa se pazeasca de "profeti mincinosi" care vin "in haine de oi (blanzi ca oile), iar pe dinauntru sunt lupi rapitori", observa: "din toate timpurile diavolul a facut tot ce i-a stat in putinta ca sa puna minciuna in locul adevarului".

Comentand Sfanta Evanghelie dupa Ioan (X, 26-27), unde se relateaza vindecarea orbului din nastere, interpretul admira sinceritatea si taria fostului orb de a marturisi adevarul si construieste o sugestiva antiteza: "Ati bagat voi de seama indrazneala cu care un biet cersetor vorbeste carturarilor si fariseilor? Pe cat de puternic este adevarul, pe atat de slaba si de neputincioasa este minciuna. Din omul cel mai neinsemnat, din stratul cel mai de jos al societatii, adevarul face o personalitate ilustra; minciuna insa dimpotriva, il injoseste pe om si dintr-un om mare, face un om de nimic".

Cu un alt prilej, dar cu acelasi avant, Sfantul Ioan Gura de Aur zice: "Nimic nu e mai stralucit, nimic mai de neclintit si mai puternic decat adevarul, dupa cum de asemenea, nimic nu e mai josnic, nimic nu e mai slab decat minciuna: oricat s-ar ascunde si oricat s-ar masca ea poate fi usor demascata si usor risipita. Adevarul, dimpotriva ni se arata gol, asa cum este si fara podoabe, inaintea tuturor care vor sa-i admire frumusetea; el nu cauta sa se ascunda, nu se teme de primejdii sau de curse".

In comentariul la Epistola catre Efeseni IV, 25, "lepadand minciuna, graiti adevarul", acest incomparabil talcuitor intalneste tocmai locul potrivit pentru vaste analize exegetice si aplicari morale, pe care le concretizeaza plastic in comparatia "madularelor" din versetul 25: madularele organismului omenesc nu se insala, nu se mint unele pe altele, limba nu minte stomacul, stomacul nu minte inima etc.

In aceeasi glorioasa perioada a vietii si gandirii crestine se afirma inca doua mari personalitati crestine: Sfantul Ioan Casian si Fericitul Augustin. Amandoi sunt framantati de gravele probleme doctrinare si morale. Intre aceste probleme este si contradictoria problema a minciunii. Si unul si altul isi formuleaza punctele de vedere, dar ele nu concorda. Sunt puncte de vedere aproape diametral opuse. Sunt fata in fata doua conceptii, ele se opun, dar nu se infrunta si nu polemizeaza, ceea ce e deosebit de important si de semnificativ.

Sfantul Ioan Casian, hirotonit diacon de Sfantul Ioan Gura de Aur, in celebrele sale Convorbiri, reia problema minciunii asa cum era formulata de Clement Alexandrinul si de Origen, dar o rezolva original, cu mijloace proprii: "minciuna ca medicament" ("mendacium pro medicamento") are la el un inteles nou fata de cel platonic. Sfantul Ioan Casian ia ca punct de plecare cunoscutul cuvant al intelepciunii (Intel. Solomon I, 11), dar subliniaza ca in Sfanta Scriptura sunt multe cazuri cand promisiunile facute n-au fost tinute: "Sfanta Scriptura arata de asemenea cat de ucigator a fost sa-si tina fagaduintele si, dimpotriva, cat de folositor si de salvator a fost sa le paraseasca". Intreaga convorbire XVII, Despre determinarile absolute, isi propune sa dezbata aceasta problema, in care, de la inceput, folosind exemplul intr-adevar pregnant al unei plante medicinale, stabileste orientarea generala a demonstratiei: "Trebuie sa intelegem si sa folosim miniciuna cum am face cu iarba nebunilor. Luata sub amenintarea unei boli mortale, acest leac este salvator, in afara de aceasta extrema primejdie ea pricinuieste moartea pe loc. Unii dintre sfinti, oameni prea bineplacuti lui Dumnezeu, s-au servit cu folos de minciuna, si facand aceasta, departe de a cadea in pacat, au ajuns la imbunatatirea cea mai desavarsita. Dar daca inselaciunea a putut sa le aduca triumful, ce le-ar fi adus, in schimb adevarul, ce alta decat osanda?" De buna seama ca ei n-au facut acest lucru la intamplare pentru ca "in afara de faptul ca este un pericol mare de a marturisi adevarul, trebuie sa ne resemnam si sa recurgem la minciuna, chiar daca nu putem face aceasta fara a simti in adancul constiintei o umilitoare remuscare".

Dumnezeu singur ne vede cugetul si "Dumnezeu nu cerceteaza si nu judeca numai vorbele si faptele noastre, ci are in vedere si vointa si intentiile noastre. Daca El ne vede ca facem sau fagaduim ceva pentru mantuirea noastra vesnica sau pentru adorarea lui, atunci, chiar daca purtarea noastra inaintea oamenilor pare aspra si nedreapta, El priveste la simtirile religioase care sunt in adancul inimii noastre si ne judeca nu dupa sunetul vorbelor, ci dupa marturia vointei noastre. Scopul actului, vrerile celui care actioneaza, iata ceea ce trebuie avut in vedere. Astfel, unul poate sa se indrepte mintind, iar altul, marturisind adevarul, sa cada intr-un pacat care sa-l osandeasca la moarte vesnica". Casian da exemplul lui David care este pastratorul unei "taine" si n-o spune (I Regi XXI, 1, 2, 8; XVI, 4).

Cu toate ca el are in problema minciunii o pozitie radicala si extrema, recunoaste in acelasi timp ca acele comandamente absolute determinate de insusi Domnul Iisus (Matei V, 37) trebuie respectate, fie chiar si cu pretul vietii, dupa spusa psalmistuiui: "jurat-am sa pazesc judecatile Tale cele drepte si ma voi tine de juramantul meu" (Psalm CXVIII, 106). Invatatura lui s-a parut ca ar fi surprinsa intr-un aforism: vella bonum et agere malum, ceea ce este excesiv.

Fericitul Augustin la sfarsitul tratatului sau Contra minciunii marturiseste ca se simte foarte obosit si ca i s-a parut ca n-o sa mai ajunga niciodata sa-i dea de capat. Intr-atat a fost de grea si spinoasa aceasta problema, asa cum dealtfel a ramas pana astazi. Intr-o pagina scrisa cu un calm si cu o seninatate care nu se dobandeste decat dupa ce autorul isi domina de foarte departe subiectul sau, calm pe care nu-l regasim in opera sa, Fericitul Augustin scrie: "Mare problema este minciuna, care neincetat ne tulbura traiul nostru zilnic. In toata vremea suntem in primejdie sau de a acuza de minciuna cand nici vorba nu e de asa ceva, sau de a crede ca uneori este permisa minciuna pentru o pricina cinstita, pentru o fapta buna, pentru o fapta de milostenie. Vom studia aceste probleme cu acea amanuntime proprie cercetatorilor de buna credinta si de se va intampla sa descoperim ceva nou, nu vom face nici o afirmatie pripita si fara un temeinic examen critic. Pentru ca de data aceasta, e vorba de o problema invaluita in taine, care prea adesea zadarniceste toate eforturile cercetatorului, ascunzandu-se, ca sa zicem asa, in ocoluri serpuitoare, pline de ascunzisuri intortocheate. Am zice ca am pus mana pe ea si am prins-o, dar ea aluneca si ne scapa printre degete. Apoi vine din nou, se arata si din nou dispare. Totusi, in cele din urma, o explorare mai adanca si mai precisa ne va ingadui poate sa-i prindem intelesurile si din ele sa-i desprindem dezlegarea. Solutia data de noi va contine poate vreo eroare, dar indata ce adevarul ne izbaveste de orice eroare, si falsul ne ineaca in ea, socot ca nu ne inselam niciodata cu mai deplina sinceritate decat cand ne inselam dintr-o prea mare dragoste de adevar si dintr-o prea mare neincredere in ceea ce este fals. Criticii severi spun: ai mers prea departe! Dar adevarul le poate raspunde: inca nu-i de ajuns. Oricine ai fi, cititorule, daca esti de buna credinta, nu osandi aceasta scriere mai inainte de a fi citit-o in intregime. In felul acesta o vei gasi mai putin vrednica de dojana".

Marea altitudine spirituala de pe a carei culme Fericitul Augustin cuprinde intinsul si acidentatul domeniu al problemei este impresionanta si, pana la data aceasta, unica. Sublimul principiu pe care se axeaza cele doua lucrari ale sale este "castitatea sufletului", care nu poate fi slujita decat prin cultul adevarului: "Castitas animi in veritate servanda est" (De mend. VII, 10). Cinstirea religioasa a adevarului nu ingaduie nici o abatere de la linia dreapta, nici o concesie, nici un compromis. Minciuna este deci o leziune care desfigureaza frumosul chip al adevarului. Intre minciuna si adevar opozitia este ireductibila: "Sunt multe categorii de minciuni, dar toate, fara exceptie, trebuie sa ne stirneasca ura contra minciunii. Caci nu exista minciuna care sa nu fie potrivnica adevarului. Asa cum lumina se opune intunericului, evlavia, necredintei, dreptatea, nedreptatii, sanatatea, bolii, fapta buna, pacatului, viata, mortii, asa si adevarul se opune minciunii. Cu cat iubim mai mult adevarul, cu atat mai mult suntem datori sa uram minciuna". Se intuieste nemijlocit la Fericitul Augustin o navalnica pasiune pentru adevar, de care el vibreaza cu toate fibrele sufletului sau. Adevarul nu este doar o abstractie de meditat, el este o realitate care trebuie asimilata si traita, este un bun care trebuie sa-l iubim si sa ni-l insusim. Adevarul umple lumea, el este si in noi, sau cum spune un ganditor contemporan: "adevarul parca se face in noi, minciuna e facuta de noi".

Minciuna ne despica fiinta in doua, mincinosul are parca o gandire dubla, observa cu geniala adancime acest mare dascal al crestinatatii: "A minti insemneaza sa ai in cuget un gand, dar prin cuvinte sau prin orice alt mijloc de expresie, sa spui cu totul altceva. De aceea se zice ca mincinosul are o inima dubla, adaca o dubla gandire. El are un gand pe care il cunoaste bine si-l socoteste adevarat, insa pe acesta il pastreaza secret numai pentru sine; si mai are inca un gand pe care il cunoaste de asemenea foarte bine si-l socoteste fals, dar pe acesta il exprima in locul celui dintai. De unde rezulta ca nu mintim cand spunem ceva fals, daca, cu toata falsitatea lui, il enuntam asa cum il gandim, ci dimpotriva, mintim spunand ceva adevarat, daca, in ciuda adevarului acestui lucru - in forul nostru interior il socotim fals chiar daca il exprimam ca adevarat". Apare aici o inextricabila complicatie intre puritatea intentiei si adevarul sau falsitatea lucrurilor. "Toata chestiunea este deci de a sti care din acesti doi oameni este adevaratul mincinos: cel care spune ceva fals ca sa nu insele sau cel care spune ceva adevarat ca sa insele, fiind bine inteles ca primul stie si gandeste ca ce spune e fals, dupa cum cel de al doilea stie si gandeste ca ce spune este adevarat? Acela care printr-o gresita informatie l-a facut (pe calator) sa ia o cale buna sau cel care printr-un sfat veridic l-a facut sa ia o cale rea?".

Ca sa raspunda la aceasta intrebare Fericitul Augustin analizeaza metodic cele opt feluri de minciuni pe care le intalnim curent in viata: gluma, tacerile cu talc, figurile retorice (metafore, simboluri, alegorii), fictiunile, erorile si altele. Concluzia lui este hotarata: minciuna este absolut interzisa, sub orice forma s-ar infatisa ea. A minti inseamna a ne rosti impotriva adevarului cu intentia de a-l pagubi, cautand pe cai necinstite sa aratam ca este ceea ce nu exista. Aceasta este impotriva castitatii naturale a sufletului si natura ultragiata se razbuna; vpentru ca mincinosii nu vor sa fie niciodata mintiti.

Doctrina lui Augustin se opune punctului de vedere al lui Casian, insa in ceea ce priveste esenta morala a celor doua pozitii se pare ca un partial acord n-ar fi imposibil. Un astfel de acord tacit este realizat in grandioasa sinteza tomista. Toma de Aquino, aprobandu-l pe Augustin adanceste si epuizeaza problema. La intrebarea: "Ce doreste oare sufletul mai adanc decat adevarul?". Toma de Aquino gaseste raspunsul in Sfanta Scriptura (Ioan IV, 24); Dumnezeu este adevarul si marturisirea adevarului este ceva divin. El admite insa si unele restrictii.

Dupa indelungatele dezbateri asupra acestei probleme - dintre care n-am amintit decat pe cele mai reprezentative - am formulat mai multe "teorii" asupra minciunii: teoria restrictiei mintale a echivocului, a dreptului la adevar si inca altele. In esenta ele vor sa ridice la rangul de norma morala un procedeu: nu spune minciuna, dar nici nu marturiseste adevarul. Si de aici o interpretare oblica a doctrinei traditionale: aproapele nu are dreptul la adevarul care il priveste pe el? Adevarul este un drept natural al omului, numai ca dreptul la adevar, usor se poate transforma in dreptul la minciuna.

Aceste idei pluteau in atmosfera filozofica in perioada cand Kant era tocmai; preocupat de "intemeierea metafizica a moravurilor" si cand este atras intr-o polemica foarte putin metafizica: Benjamin Constant, gresit informat asupra gandirii lui Kant, protesteaza impotriva "unui filozof german" (nu-l numeste pe Kant) care impinge rigorismul la extrem. Kant afla si raspunde printr-un opuscul de cateva pagini, dar unde are prilejul sa-si exprime, odata cu punctul sau de vedere, consecvent filozofiei sale - si felul in care condamna minciuna.

"Delictul cel mai grav de care se face vinovat cel care calca datoriile fata de sine insusi este acela de a minti. Fie ca minciuna este exterioara, adica se adreseaza altor oameni, fie ca e launtrica - omul se minte pe sine insusi - mincinosul degradeaza demnitatea omeneasca, in primul caz, facandu-se de batjocura si dispret in ochii altora, in al doilea rand - ceea ce e inca si mai rau, injosindu-se in proprii sai ochi. Minciuna este degradarea si oarecum exterminarea demnitatii omului care o comite. Un om care nu crede in ce spune altuia, fie el chiar un personaj inchipuit, pretuieste mai putin decat un simplu lucru; caci de insusirile unui lucru inca ne mai putem folosi si mai putem avea un castig oarecare ; dar faptul de a comunica prin cuvinte care in intentia celui care vorbeste inseamna exact contrariul a ceea ce gandeste, este un scop direct opus destinarii naturale a facultatii pe care o are omul de a-si transmite ganduri si deci o abdicare de la propria personalitate si asa se face ca minciuna se arata mai degraba o inselatoare aparitie cu chip de om, decat un om adevarat".

"Dezonoarea il urmareste pe mincinos ca propria sa umbra". Aceasta jalnica stare-morala a mincinosului, Kant o considera ca o lenta "sinucidere". Minciuna este ca un vaccin "care introduce animalitatea in om" (Kant era contra vaccinului) si care il intoxica ca o otrava. Si, noteaza Kant, "este vrednic lucru de a fi consemnat faptul ca Biblia dateaza prima crima prin care (moartea) a intrat in lume nu de la fratricid (uciderea lui Cain), ci de la prima minciuna - pentru ca natura insasi se ridica impotriva acestei crime si arata ca autor a tot raul pe mincinosul primitiv - tatal mincinosilor.

Kant sustine cu tarie datoria absoluta de a spune adevarul, chiar in cazurile in care o minciuna ar putea salva viata unui om. Dar, obiecteaza Benjamin Constant, adevarul nu-l datoram decat fata de aceia care au dreptul la el; putem sa-l ascundem fata de un ucigas care cauta un om ca sa-l asasineze. Nu, raspunde Kant, peste acest drept se ridica datoria fata de sine insusi si fata de umanitate in general, datoria de a nu folosi niciodata zadarnic facultatea de a gandi la altceva decat la adevar, si aceasta datorie este absoluta. Omul nu este o "masina de vorbe" (Sprach maschine) si ratiunea nu poate explica inclinarea lui spre inselaciune (Gleisnerei, pe care Kant il traduce, in paranteza cu esprit fourbe) insa, "dreptul la adevar" (Benjamin Constant) este o formula eronata, adevarul nefiind o proprietate asupra careia sa acordam drepturi unuia si sa le refuzam altuia, datoria veracitatii (a marturisirii, adevarului) este o datorie absoluta".

Schopenhauer, discipol infidel al lui Kant, critica doctrina dascalului sau, in sensul ca o mai umanizeaza, privind minciuna in functie de om, de omul real, nu in functie de principii si de un om imaginar. La origine minciuna este viclenia: "pentru a savarsi o nedreptate sunt doua cai: violenta si viclesugul. Asa cum prin violenta pot sa ucid un om, sa-l jefuiesc, sau sa-l silesc sa mi se supuna, pot sa ajung la acelasi scop infatisand spiritului lui motive inselatoare, care il vor sili sa faca ce n-ar face altfel. Aceasta prin minciuna".

In afara de cazurile de legitima aparare impotriva violentei sau a viclesugului, orice minciuna este nelegitima si ea este odioasa si diabolica mai cu seama prin satisfactia si bucuria rautacioasa de care este insotita cand reuseste. Pentru ca este fara mila (mila fiind principiul fundamental al moralei lui Schopenhauer). Concluzia lui este ca acela care, "pentru a savarsi o nedreptate, a recurs la minciuna, dovedeste sau ca n-are putere sau ca n-are curaj sa se foloseasca de puterea lui. Orice minciuna este dovada unei nevolnicii: este ceea ce o osandeste pentru vecie".

Polemica dintre Kant si Benjamin Constant are ca epilog cistigul de cauza al lui Constant. Minciuna nu se reduce doar la o exprimare falsa, falsilogicum. Exprimarea, in sine, cuvantul, nu este nici moral, nici imoral; el devine moral sau imoral prin intrebuintarea premeditata care i se da, prin constiinta care il foloseste. Poezia, basmul, fictiunile, reveria, utilizeaza un fals, de care insa suntem constienti; nu sunt adevarate in sensul propriu, dar sunt adevarate minciuni inofensive, placute si fara banuiala. Pe cand minciuna este disimulat agresiva si respingatoare, "viciu blestemat, cu o suta de mii de fete si un camp nemarginit" (Montaigne, Eseuri, I, 31). Imoralitatea minciunii consta esential in forma ei de nedreptate sociala, de tradare a adevarului si de injosire a demnitatii umane. Cel care minte in astfel de imprejurari este constient de minciuna lui si de aceea este de doua ori vinovat: mai intai ca fapta si apoi ca om constient, constiinta faradelegii fiind o faradelege in plus. Deci nu cuvintele sau formele de exprimare ale minciunii constituie minciuna. Criticand pe Kant (Tugendlehse), Schopenhauer mare artist al citatelor, citeaza foarte nimerit celebra vorba a cinicului Talleyrand: "omului i s-a dat cuvantul ca sa-si poata ascunde gandul" si apoi adauga "e mult mai usor sa declami decat sa dovedesti, sa predici morala decat a fi sincer!".

Exista insa o categorie de minciuni "nobile", "minciuni morale": medicul care ascunde bolnavului starea lui reala, ofiterul prizonier care nu tradeaza secretele militare ale patriei sale, duhovnicul care pastreaza secretul spovedaniei si chiar exemplul cu asasinul dat de B. Constant. In aceste exemple nu se savarseste nicio nedreptate, nici o tradare, nici o injosire, ci dimpotriva. Aici medicul, ofiterul sau preotul nu vorbesc in numele lor personal, ci sunt in slujba unor comandamente superioare, pe care ei nu vor sa le calce in picioare.

Dar in minciuna se strecoara o unda de aparenta superioritate a mincinosului fata de victima lui, pe care o utilizeaza ca pe o jucarie. Platon socotea ca mincinosul, capabil sa minta cu deplina stiinta, este superior celui care spune adevarul, pentru ca mincinosul "poate si una si alta", adica poate sa si minta, dar si sa spuna adevarul. Socotinta fundamental gresita, pentru ca adevarul niciodata nu poate fi inferior minciunii. El este si ramane primordial si fara el, minciuna n-ar fi posibila. Minciuna este incidentala, parazitara si fara traditie; pe ea nu se poate zidi nimic, iar mincinosul, cum observa cu adancime R. Le Senne, "renunta la avantajele mai indepartate pe care marturisirea adevarului ni le garanteaza ca valabile pentru totdeauna" pentru beneficii momentane pe care minciuna le asigura".

Biserica este categoric impotriva minciunii, fie cand afirma Adevarul, fie cand condamna minciuna. In trecut minciuna se putea ascunde usor. Naivitatea, superstitia, izolarea omului ii erau prielnice. Dar acum, omul actual traieste planetar, este informat, cunoaste faptele si opiniile mondiale, este un avizat judecator al lumii. Asista si participa ca la un spectacol mondial si, oricat "ar juca unu si pe patru", el "ii ghiceste chipul".

Cu Ibsen, Pirandellor si Caragiale si altii, minciuna a urcat pe scena, de data aceasta travestita in haine moderne. In evolutia teatrului universal, ea a ocupat totdeauna locuri de frunte, dar n-a avut acuitatea si rafinamentul modern. Teatrul o aduce in directa dezbatere publica si oglindeste mai viu decat orice alta infatisare literara, filozofica, moralizatoare sau satirica, disimularile si puterile minciunii, iar simultan, este in stare sa exalte puterea adevarului. Pentru ca teatrul are avantajul sa prezinte minciuna intuitiv, cu ilustratii umane in text si astfel poate sa sugereze puternic si convingator o viziune vasta despre rolul pe care minciuna il joaca pe marea "scena a lumii". De altfel, in mic sau in mare minciuna este un fel de teatru pe care oamenii si-l joaca intre ei.

"Lumea ca teatru" este o veche metafora indulgenta, care ezita sa denunte direct marea minciuna. Omul modern insa e prea matur ca sa mai poata fi amagit. El desluseste astazi -adevarul de minciuna si mai mult ca oricand isi poate da seama de ceea ce este minciuna. El vede astazi conduita justa de partea celor care cred in puterea adevarului si fac toate eforturile pentru instaurarea lui in viata insului si a colectivitatilor.

La ora aceasta culminanta, minciuna care a chinuit inaltele spirite din trecut - dintre care am amintit cateva - este demascata. Experientele si gandurile lor, ca si gandirea multor intelepti contemporani, identifica si definesc infailibil minciuna si sunt in masura sa arate si metoda prin care ne putem elibera de teroarea ei.

 

 

Care sunt chipurile minciunii?

Minciuna poate lua diferite chipuri. Iata pe cele mai insemnate dintre ele:

1) Marturia mincinoasa, juramantul stramb si para nedreapta impotriva aproapelui;

2) Naravul de a adauga cate ceva la adevarul lucrurilor, adica de a inflori mereu lucrurile, incat nu se mai poate sti care este adevarul. De asemenea, naravul de a te lauda cu lucruri pe care nu le ai, sau de a tainui pe cele avute, spre a insela pe altii;

3) Viclenia sau vorba cu doua intelesuri, din care nu se poate deosebi adevarul si prin care se urmareste inselarea cuiva;

4) Prefacatoria (falsitatea), adica ascunderea minciunii sub chipul prieteniei, dragostei si al binefacerii, spre a insela si pagubi pe altii;

5) Lingusirea, care inseamna laudarea cuiva pentru insusiri pe care acela nu le are, in scopul castigarii de foloase nemeritate;

6) Fatarnicia (ipocrizia), adica primirea fara gand curat a parerilor si spuselor altuia, pentru a castiga foloase deosebite de pe urma acestui lucru. Cei cuprinsi de fatarnicie una gandesc si alta spun si fac. De pacatul fatarniciei se fac vinovati si cei care se arata ca tin randuielile bisericesti, pe cand, de fapt, nu le tin. Pe vremea Mantuitorului cadeau in pacatul fatarniciei mai ales fariseii si carturarii; de aceea rninciuna prin fatarnicie se mai numeste si fariseism;

7) Grairea de rau, clevetirea sau calomnia, prin care se pun pe seama cuiva cuvinte rele pe care acela nu le-a spus, sau fapte rele pe care nu le-a facut, cu gandul de a-i face rau. Tot aici se numara si raspandirea celor nascocite pe seama cuiva.

Este minciuna un pacat?

Din orice motiv s-ar spune si in orice chip s-ar savarsi, minciuna este pacat mare si iata de ce:

1) Credinciosului ii este dat de Dumnezeu sa caute, sa cunoasca si sa marturiseasca adevarul, avand ca talmaci al gandurilor si simtamintelor sale, graiul.

Minciuna, facand rea intrebuintarea de grai, nesocoteste acest dar de mare pret cu care este inzestrat numai omul, si prin aceasta injoseste pe omul mincinos si pagubeste pe ceilalti semeni. Minciuna este primejdioasa, fiindca se furiseaza pe nesimtite in sufletul omului, prinde radacini si numai cu mare greutate poate fi scoasa;

2) Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, omul este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Prin minciuna se intuneca in om chipul lui Dumnezeu care este adevarul vesnic si se intipareste chipul diavolului care este tatal minciunii;

Omului ii este dat sa traiasca impreuna cu altii. Viata de obste poate inflori insa numai daca oamenii au incredere unii in altii, iar increderea intre ei se arata limpede prin dragostea de adevar. Minciuna, dimpotriva, inabusind adevarul, roade increderea dintre oameni, otraveste legaturile de dragoste si de dreptate dintre ei si astfel face cu neputinta inflorirea vietii de obste.

“Omul parator, tradator si martor mincinos, este fiara prefacuta si mult impleticita, tulbura judecatile, desparte pe barbat de femeie, incurca pe stapanitori, face dezbinari, intarata pe oameni unul asupra altuia, desparte prietenii, varsa Sange, pagubeste, rapeste, nedreptateste, dezbraca orfanii, intristeaza vaduvele, darama case, risipeste sate, pustieste orase si pierde popoare intregi”640 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Hristoitia, p. 101).

Minciuna este lucrul diavolului, care printr-o minciuna i-a facut pe cei dintai oameni sa calce porunca lui Dumnezeu si de atunci indeamna mereu la acest pacat. De aceea, in Sfanta Scriptura diavolul este numit: “Tatal minciunii” (Ioan 8, 44).

Dumnezeu uraste minciuna: “Buzele cele graitoare de minciuna sunt uraciune inaintea Domnului” (Pilde 12, 22). Fiind fapta urata, minciuna nu poate ramane fara pedeapsa. Daca uneori scapa de pedeapsa oamenilor, nu poate scapa insa nicidecum de pedeapsa lui Dumnezeu, caci: “Partea… tuturor celor mincinosi este in iezerul care arde, cu foc si cu pucioasa, care este moartea a doua” (Apoc. 21, 8).

De aceea, Sfanta Scriptura ne indeamna sa ne ferim de pacatul minciunii: “Nu va mintiti unul pe altul” (Col. 3, 9). Sau: “Lepadand minciuna, graiti adevarul fiecare cu aproapele sau, caci unul altuia suntem madulare” (Efes. 4, 25).  Deci, porunca a noua din Decalog, oprind marturia mincinoasa si orice fel de minciuna, cere fiecarui crestin sa spuna adevarul si sa se straduiasca pentru biruinta adevarului. “Cel ce voieste sa iubeasca viata si sa vada zile bune sa-si opreasca limba de la rau si buzele sale sa nu graiasca viclesug” (I Petru 3, 10).

Este dator crestinul sa spuna intotdeauna tot ceea ce stie?

Datoria adevarului nu cere intotdeauna marturisirea tuturor celor stiute. Ea este ingradita prin datoria de a pastra nedescoperite lucrurile care ni s-au incredintat pe temeiul increderii in cuvantul nostru ca vom pastra tacerea (datoria discretiei, adica a pastrarii celor incredintate spre a nu fi destainuite). De asemenea trebuie pastrate nedestainuite si lucrurile in legatura cu slujba fiecaruia, dupa cum cere legea (Datoria secretului profesional).  Destainuirea lucrurilor incredintate spre pastrare se poate face numai la cererea autoritatilor indreptatite, sau cand prin tacerea asupra lor se pagubeste viata de obste.  Numai destainuirile crestinului la Sfanta Taina a Spovedaniei nu pot fi date in vileag niciodata de catre duhovnic.

 

 


 

gânduri închinate „Raiului Moldovei”, dulcea Bucovină
Data: ( 15.05.2012 )

Un petic de pământ românesc furat și astăzi

                                                                                                            Arhim. Mihail Daniliuc

            Ieri am  pășit în casa mitropolitului Visarion Puiu însoțind un grup de turiști. Glasul romancierului Sadoveanu dintr-o veche înregistrare ne-a însoțit ca de obicei. Dar parcă ieri a sunat mai șters ca de obicei. De ce? Pentru fondul sonor a fost mai puternic, mai dureros  și mai profund. Pentru cine nu știe amintesc că vizitarea casei muzeu din spațiul monastic al Vovideniei dedicat vrednicului de pomenire Mitropolit al Bucovinei Visarion Puiu și scriitorului Mihail Sadoveanu se face pe o fericită împletire între versul eminescian rostit de romancier, având ca fond sonor tulburătoarea piesă muzicală a neuitatului compozitor bucovinean Ciprian Porumbescu, Balada pentru vioară  și orchestră. Spun tulburătoare pentru că în ea autorul a cântat şi a încântat, a jelit şi a doinit, s-a rugat şi a sperat pe portativ odată cu sufletul neamului românesc din zbuciumata Bucovină, însetat după dreptate şi libertate.  Este cu adevărat o pagină muzicală de o rară sensibilitate, plină de poezie şi nostalgie, cu raze de lumină şi pete de întuneric, în care se metamorfozează doina, cântecul şi jocul bătrânesc, fiind pe drept cuvânt una din creaţiile de referinţă ale culturii  române.

Turiștii au plecat, iar eu am rămas în liniștea apăsătoare a casei ascultând cu o nestăvilită sete arcușul măiestritei viori care da glas nepieritoarei creații a „craiului nou” din constelația culturii românești.  Suna, zic, mai tânguitor ca altădată. Poate vă întrebați ca și mine de ce?! Oare de ce… . Câți dintre noi ne mai amintim din istorie că ziua de 7 mai 1775 a fost și va rămâne pentru Bucovina o zi de adâncă tristețe. Acum  237 de ani  această zi de primăvară s-a transformat pentru Bucovina și bucovineni într-o nesfârșită toamnă mohorâtă. Amintim că în Europa era perioada de împărţire a sferelor de influenţă între Imperiul Otoman şi cel Habsburgic. Astfel, la 7 mai 1775, la Istanbul, se semna Convenţia austr-otomană, alcătuită din patru puncte, prin care nordul Moldovei, numită de vrednicii români țara Fagilor, iar de austrieci, Bucovina, intra în componenţa Imperiului Habsburgic. Teritoriu răpit României măsura 10.441km2, cu o populaţie de 70.000 locuitori. Reorganizarea noului teritoriu al statului austriac s-a făcut în mai multe etape şi a culminat în 1783, an în care au fost secularizate moşiile mănăstireşti şi episcopale, înfiinţându-se „Fondul bisericesc”, care avea misiunea de a întreţine Biserica şi şcoala. A fost o lovitură brutală pentru viaţa monahală de aici deoarece toate mănăstirile au fost desfiinţate, rămânând doar trei: Putna, Dragomirna şi Suceviţa. Însă, Biserica Ortodoxă nu avea o organizare unitară. Sudul regiunii era supusă Mitropoliei de la Iaşi care o conducea printr-un dichiu, iar nordul provinciei era organizat într-o eparhie numită Episcopia Rădăuţilor. La 24 aprilie 1781 a avut loc o înţelegere între mitropolitul Gavriil Calimachi de la Iaşi şi episcopul de la Rădăuţi, Dosoftei Herescu prin care s-a purces la arondarea eparhiei bucovinene. Practic, s-au făcut schimburi de teritorii în aşa fel încât episcopia de la Rădăuţi să conducă spiritual şi canonic toate ţinuturile regiunii luate de austrieci în ocupaţie. Această iniţiativă a aparţinut guvernatorului militar al provinciei, Enzenberg. Tot el a fost cel care a sugerat episcopului Dosoftei de la Rădăuţi să-şi stabilească reşedinţa episcopală la Cernăuţi, oraş ales de Iosif al II-lea  drept capitală a Bucovinei. Mutarea oficială a episcopiei Bucovinei la Cernăuţi s-a făcut la 12 decembrie 1781, iar episcopul  Dosoftei s-a numit „episcop exempt al Bucovinei.”

Politica habsburgică a fost, în general, una favorabilă Bisericii Ortodoxe de aici, Biserică majoritară, dar asta doar la început deoarece nu peste mult timp s-a trecut la subordonarea bisericii faţă de stat printr-un decret imperial numit „dreptul statului asupra bisericii.” De aici încolo s-a început o politică de cenzurare a activităţii Bisericii. Acest lucru s-a întâmplat pe timpul domniei lui Iosif al II-lea care a recunoscut oficial Biserica Ortodoxă din Bucovina şi chiar a primit să fie numit Patron Suprem al Bisericii Ortodoxe din Bucovina. Însă, lucrul cel mai reprobabil a fost acela că Biserica din Bucovina a fost scoasă de sub jurisdicţia Mitropoliei de la Iaşi şi trecută sub Mitropolia ortodoxă de la Karlowitz, deşi clerul bucovinean a protestat energic deoarece prin această mutare s-au deschis şi mai larg porţile slavismului spre ortodoxia românească din Bucovina. Românii au dus o grea și adesea înăbușită  luptă pentru libertate și păstrarea elementului național. Impulsionarea luptei de eliberare de sub dominaţie străină a fost motivată de evenimentele din 1859 din Ţările Române, Muntenia şi Moldova, care prin unirea lor au pus bazele Statului Naţional Român. Mişcări importante au avut loc şi pe plan bisericesc. Anul 1866 a adus mutaţii importante în Imperiu Habsburgic, de fapt era anul când răsărise apusul acestui stat multinaţional. Noua Constituţie adoptată în 1867 păstra autonomia Bucovinei şi separa puterea administrativă de cea judecătorească în ducat. Datorită acestui lucru economia regiunii se dezvoltă, iar viaţa socială cunoaşte o evoluţie remarcabilă. S-au dezvoltat învăţământul, o serie de şcoli fiind subordonate Consistoriului Ortodox din Cernăuţi. În anul 1875 fusese inaugurată Universitatea din Cernăuţi, care cuprindea şi Facultatea de Teologie greco-orientală    (ortodoxă).

Cu toate acestea Viena ducea o politică vizibilă de deznaţionalizare. De aceea, de-a lungul timpului   s-au organizat diferite societăţi culturale (Arboroasa) care au încercat să sensibilizeze opinia publică asupra acestor nedreptăţi. Una din acţiunile proromâneşti din Bucovina cele mai mediatizate a constituit-o manifestaţia studenţească de la Putna, din anul 1871, din al cărui comitet de conducere făcea parte şi Mihai Eminescu, care era legat atât de mult de dulcea Bucovină,  dar şi inegalabilul compozitor Ciprian Porumbescu, care a şi fost închis după 6 ani pentru această acţiune, în urma nedreptei întemnițări îmbolnăvindu-se de tuberculoză, boală care i-a adus și dramaticul sfârșit la doar 29 de ani.

Proclamarea Independenţei României la 10 mai 1877 a dat noi speranţe românilor bucovineni de a se uni cu ţara mamă. Pentru aceasta apar noi mijloace de luptă, cum ar fi formarea primelor partide politice. Prima formaţiune de acest fel a fost Partidul Naţional Român, constituit în 1905 sub conducerea marelui patriot Iancu Flondor. Prin activitatea acestui partid şi mai ales prin strădaniile marelui patriot Iancu Flondor relaţiile dintre Bucovina şi celelalte provincii româneşti se amplifică considerabil. Emanciparea românilor şi dorinţa lor de a reveni la patria mamă au fost intens amplificate de evenimentele din 1914 prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria (declanşarea primului război mondial). După alţi 4 ani de speranţe, neîmpliniri, piedici, uneltiri din partea noii orânduieli politice din Rusia (revoluţia din octombrie 1917) unirea acestui străbun pământ românesc cu ţara mamă s-a înfăptuit la 28 noiembrie 1918, când Congresul general al Bucovinei condus de neobositul Iancu Flondor proclamă unirea Bucovinei cu România. Așa s-au încheiat 143 de ani de amară înstrăinare. Dar istoria poate fi uneori și mai crudă. La 22 de ani de la unirea Bucovinei cu România, acest petic de pământ românesc ne-a fost iarăși furat tot într-o zi de 28, dar a lunii iunie 1940, care reprezintă o altă zi mohorâtă pentru Bucovina, o altă funestă toamnă care continuă și astăzi. Sârma ghimpată a fost așezată nu doar pe graniță sfârtecând trupul Bucovinei în două, ci mai ales în sufletele vajnicilor bucovineni, pricinuind multe și sângerânde răni în sufletele lor.

Aș fi vrut să văd o știre, măcar una, în  mass-media de ieri legată de semnificația zilei de 7 mai pentru românii bucovineni. Din păcate, nu am găsit. Oare este semnul uitării istoriei zbuciumatului petic de pământ românesc? Nădăjduiesc că nu.  Pun această omisiune pe seama neputinței zilei ce a trecut. De aceea, în încheierea acestor rânduri scrise cu durere  aș apela la spusele hăruite ale lui Eminescu pentru a ne aminti ce reprezintă Bucovina pentru noi toți:

„…Bucovina este partea cea mai veche și mai frumoasă a țării noastre, este Raiul Moldovei. Este țara presărată cu biserici și mănăstiri zidite de luminații domni ai Moldovei. …Bucovina este pământul nostru cel mai scump, este obârșia Moldovei și pământul cel mai înfloritor unde trăia odinioară poporul cel mai liber. Bucovina este pământ sfânt, a cărui apărare ne-au constat  râuri de sânge, veacuri de muncă, toată inteligența noastră trecută, toate mișcările cele mai sfinte ale inimii noastre…”

 


 

200 de ani de la anexarea Basarabiei
Data: ( 15.05.2012 )

Basarabia, România de dincolo de Prut

 

                                                                                                Arhim. Mihail Daniliuc

Luna mai pare să-și fi câștigat nefericita numire în istorie drept luna înstrăinărilor. Pe 7 mai ne-am amintit de răpirea Bucovinei,  iar data de 16 ne readuce în memorie dramatica înstrăinare a Moldovei dintre Prut și Nistru, numită de ruși Basarabia.  Anul acesta se împlinesc doua veacuri de când ne-a fost smuls acest petic de pământ românesc în urma războiului ruso-turc și a Păcii de la București din 16 mai 1812. Durerea fraților dintre Prut și Nistru a fost prea mare să poată fi redată prin cuvinte. Fărâme din ea a surprins mai târziu Eminescu în versurile tulburătoarei sale Doine. Au urmat lupte și dureri înăbușite. Românii voiau cu orice preț să-și păstreze identitatea națională și credința strămoșească. Secretul rezistenţei conaționalilor noștri în fața rusificării nu poate fi socotit decât  credinţa lor absolută. Pentru a se împotrivi în faţa ocupației rusești care voia să le distrugă limba, obiceiurile, tradiţiile şi cultura, românii asupriți  nu aveau decât o singură armă, credinţa. Şi într-adevăr, dacă teritoriul fizic a fost ocupat prin forța armelor și a șantajului politic, cel sufletesc a fost cel mai greu de îngrădit. În cele două veacuri de robie, lupta crâncenă s-a dat pentru acapararea sufletului românului credincios care trebuia schilodit şi desfigurat, pentru ca locuitorii să-şi uite neamul şi limba şi să se transforme într-un alt popor, un popor fără origini, fără trecut și fără valori ca astfel să poată fi manipulat, oropsit și răstignit. Biserica a fost temelia și sprijinul românilor urgisiți. Puținele bucurii ale acestora se trăiau și se cântau între zidurile bisericilor, devenite veritabile fortărețe ale conștiinței românești. Un mare istoric basarabean, Mircea Rusnac, spunea: Necucerind biserica românească, se poate spune că ruşii nu au avut niciodată Basarabia.

 Înstrăinarea a fost curmată efemer căci Bunul Dumnezeu a îngăduit refacerea României mari în 1918, doar pentru scurt timp, 22 de ani. Începând cu fatidica zi de 28 iunie 1940, Moldova lui Ștefan a fost iarăși sfârtecată. Zeci de mii de destine ale unor oameni nevinovaţi fost schingiuite şi obidite. Prin cel de-al doilea ultimatum a ministrului sovietic de externe, în patru zile, Basarabia trebuia evacuată. Pe 29 iunie 1940, în zori, tancurile Armatei Roşii au intrat în Basarabia. Trupele sovietice au trecut Prutul, punând stăpânire pe orașul Herţa şi chiar pe o parte a judeţului Dorohoi. În 48 de ore, teritorii importante erau sub controlul ocupației bolșevice. Au fost clipe de calvar au adus oceane de lacrimi, au semănat moarte, durere și nemilostive despărţiri.

Câți dintre noi mai vedem această ruptură ca pe o dramă a românismului? Dacă nu mai putem s-o privim așa este pentru că am uitat să fim patrioți. Ca și cum ar fi păcat să-ți iubești neamul și pământul din care ai răsărit. Dacă măritul Ștefan nu ar fi fost patriot, nu ar fi apărat glia făcând din pieptul său și a vitejilor  săi oșteni platoșă nebiruită. Romancierul Sadoveanu, cel care a călătorit cu mintea prin istoria atâtor veleaturi și a lăsat în romanele sale atât de multe dovezi despre atașamentul românilor față de obârșiile lor, a spus: „Patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.

 De aceea, vă propun astăzi să ne gândim cu dragoste fraternă la românii din înstrăinata Basarabie. Am aflat doar din cărți despre îndelungatele lor suferințe, sortiți de vitrega istorie să fie despărțiți de România printr-o sârmă ghimpată sau de apele înlăcrimate ale Prutului. Abia după ce moldovenii se simţiră despărţiţi unii de alţii, la cei de pe malul stâng al Prutului s-a conturat mai luminos icoana patriei, s-a aprins mai viu dragostea de neam şi limbă. De dincolo de vadul acestui râu, martor atâtor suferințe și nesfârșite tânguiri, au fost și încă mai sunt români care au făcut din dorul de țară și credința străbună o năzuință sfântă. Aș vrea să vă-aduc aici una din nenumăratele mărturii. Acum câțiva ani, invitat fiind să particip la serile de poezie de la Vânători-Neamț, am avut nespusa bucurie și onoare să șed în preajma poetului moldovean Grigorie Vieru, născut în satul Pererita, din fostul județ Hotin, localitate așezată chiar la granița cu România, pe malurile bătrânului Prut. Nu am să uit niciodată vocea sa blajină, gâtuită parcă de o suferință cronică, care se numea dorul după re-Unire. Toată viața lui a avut lacrima alipită de obrazul Basarabiei şi în mâinile sale măiestrita pană a plâns șuvoaie de versuri pentru acest teritoriu urgisit. Povestea maestru că în satul său natal clopotele bisericii au  fost interzise, biserica fiind închisă prin anii 53 definitiv, sătenii rămânând fără preot, fără sfintele oficieri, și fără slujba de sfințire a păștii din noaptea de Înviere. Dar credința i-a învățat cum să nu se lipsească de darul Duhului Sfânt. Bunăoară la Paști așteptau până în zorii zilei, când clopotele de dincoace de Prut, din Miorcanii lui Ion Pillat, băteau. Era semnul că preotul, înconjurat de poporul lui Dumnezeu  ieșea să sfințească pasca în curtea bisericii. Atunci, mărturisea bardul, „părinții mei, ca tot satul de altfel, scoteau afară pasca și ouăle roșii ca rugăciunea făcută la biserica din satul românesc de pe celălalt mal al Prutului s-o sfințească și pe-noastră.” Emoționant gest, care ascunde în el  durere, sugrumate lacrimi, dar și nădejde. Îi putem înțelege noi astăzi?  Trebuie să recunoaștem că ne-ar fi  foarte greu. Pentru mulți dintre ei, un vis sublim  nu era să călătorească în America, în Cosmos sau pe-aiurea prin îndepărtate și exotice colțuri ale lumii. Nu! Visul multor români basarabeni era dorința arzătoare de a cunoaște România. Dumnezeu a ascultat ruga și a văzut inimile pârjolite de dor ale acestora. Acum ei pot veni acasă, dar și noi putem merge să vedem România înstrăinată dintre Prut și Nistru. De vom călca pe urmele binecredinciosului Ștefan la Soroca, la Hotin, Cetatea Albă sau Chilia  vom auzi poate pietrele jelind ca odinioară moldovenii care își plângeau amarul despărțirii și în versuri emoționante:  Foaie verde trei măsline/  I-auzi, maică, Prutul vine,/  Dar-ar Dumnezeu să sece /Să rămâie pietrele / Să le ardă soarele,/  Să trec cu picioarele / Să-mi văd surioarele. Un alt vers popular zice așa:   La surori şi frăţiori/  Că tari ni-s străiori,/  Străiori şi dipărticiori./ Prutul ista ni disparti,/  Apa asta n-are moarti?  Dar ne-om pune noi cândva / Şi cu gura l-om săca.

Se știe că Moldova ocupată a dat vieții culturale, spirituale, și politice românești nume sonore. Să ne gândim doar la  Alexandru Lăpuşneanu care își avea obârșia în Moldova orientală, iar lui Dimitrie Cantemir îi plăcea să afirme că îşi trage originea din mârzacii Cantemir din Bugeacul Basarabiei. Marele cărturar al vremurilor demult apuse, Miron Costin, a fost pârcălab de Hotin, iar Vasile Alecsandri a avut un înaintaş care ar fi fost vameş la Tighina. Originea familiei scriitorilor Văcăreşti din Muntenia este în ţinutul Soroca. Din Basarabia se trage şi familia marelui Mihail Kogălniceanu. Să nu uităm de preotul și profetul limbii române, Alexe Mateevici, de neuitatul Mitropolit Antonie Plămădeală sau de iconarul de suflete, părintele Sofian Boghiu.  Sunt multe alte nume care au făcut cinste spiritualității și culturii române  originari din Moldova pribeagă. Dumnezeu le va păstra numele în cartea vieții.

Cu toate acestea parcă manifestăm tot mai multă indiferență față de vechiul ținut românesc. Se pare că împuținarea dragostei de  neam  nu este o plagă recentă. Poate că de aceea Domnul a îngăduit să ne fie sfâșiată țara de atâtea ori. Lipsa iubirii față de pământul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit pare a fi un păcat colectiv. Mitropolitul Veniamin Costachi spunea prin 1815: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa, şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest. Cât de actuale sunt vorbele vlădicului și astăzi!

Să organizăm, așadar,nu un protest, ci o mișcare de adeziune interioară  la idealul  sfânt al unității românilor și să ne rugăm Cerescului Părinte și pentru pământul Basarabiei,  dar și pentru românii care își trăiesc viața și astăzi printre străini, deși sunt la ei acasă.  


 
 
               
Investim în viitorul tău! Proiect selectat în cadrul Programului Operaţional Regional şi co-finanţat de
Uniunea Europeană prin Fondul European pentru Dezvoltare Regională.
Pentru informaţii detaliate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeană, vă invităm să vizitaţi www.fonduri-ue.ro
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României.